#dialectica

• antitetic — Care conține o antiteză, care se bazează pe o antiteză sau care constituie o opoziție totală, structurală și conceptuală față de o teză ori afirmație anterioară. În logică și filosofie (în special în dialectica hegeliană și kantiană), termenul descrie faza sau elementul contradictoriu care se opune tezei inițiale, facilitând tranziția către o sinteză superioară. În critică literară, caracterizează stiluri, personaje sau motive structurate pe contraste izbitoare și simetrice.
• antiteticitate — Caracterul sau calitatea a ceea ce este antitetic; starea de opoziție structurală, polaritate conceptuală sau contrazicere simetrică dintre două teze, idei, fenomene sau imagini artistice. În analizele de text și eseurile filosofice, termenul desemnează proprietatea internă a unui ansamblu de a funcționa pe baza unor tensiuni interioare generate de elemente diametral opuse.
• antiteză — Figură de stil sau procedeu retoric bazat pe punerea în contrast izbitor și simetric a două idei, imagini, personaje ori concepte, cu scopul de a le scoate reciproc în evidență trăsăturile specifice. În sens filosofic, în special în dialectica idealistă, reprezintă a doua fază a procesului de evoluție a gândirii și a realității, care contrazice teza inițială și pregătește terenul pentru realizarea unei sinteze superioare.
• aporem — Problemă dificilă, dilemă teoretică sau paradox logic aparent insolubil, care apare în cursul unui raționament atunci când două argumente contradictorii par la fel de bine fundamentate și raționale; enunț care generează o aporie. În logica aristotelică sau în disputele scolastice, conceptul descrie un nod conceptual ce blochează progresul deducției raționale până la rezolvarea contradicțiilor.
• aporetică — Doctrină, disciplină sau metodă filozofică ce se ocupă cu studiul, inventarierea și analiza sistematică a aporiilor, a paradoxurilor logice și a contradicțiilor teoretice din cadrul unui sistem de gândire; cercetare axată pe natura impasurilor conceptuale. Teoretizată inițial în școlile antice de dialectică, reprezintă un instrument critic esențial pentru deconstrucția axiomelor dogmatice și evidențierea limitelor rațiunii umane.
• aporie — Dificultate de ordin rațional, paradox logic sau impas teoretic aparent insolubil, care apare într-un raționament din cauza existenței unor argumente contradictorii dar la fel de bine fundamentate; nod conceptual nerezolvat. În filozofia antică greacă (de pildă, în paradoxurile lui Zenon sau în dialogurile lui Socrate), reprezintă stadiul de blocaj intelectual menit să demonstreze limitele gândirii dogmatice.
• automișcare — Mișcare ce își are cauza în interiorul propriului sistem sau obiect care se deplasează, realizându-se prin impulsuri, forțe sau contradicții interne, fără a fi determinată de un impuls exterior direct. În materialismul dialectic și în metafizica clasică (cum ar fi teoriile lui Aristotel sau Hegel), conceptul descrie proprietatea fundamentală a materiei de a se dezvolta, de a evolua și de a se transforma prin dinamică structurală proprie, respingând ideea unui prim impuls extern.
• autonega — A se nega pe sine însuși; a contesta, a respinge sau a anula propria existență, valoare, identitate sau propriile afirmații și principii. În sens filozofic, descrie acțiunea dialectică prin care un concept sau un subiect se transformă ori evoluează prin contrazicerea propriei stări inițiale, în timp ce în psihologie reflectă un mecanism de apărare sau o tendință profundă de respingere a propriilor nevoi și impulsuri.