Dicționarul de Concepte Teologice și Istoria Dogmelor Creștine

• apocatastază — Doctrină teologică și eschatologică, atribuită inițial lui Origene, care susține restabilirea finală și universală a tuturor creaturilor conștiente în starea inițială de perfecțiune divină; reconcilierea finală a lumii cu Dumnezeu, implicând salvarea finală a tuturor oamenilor și chiar a demonilor, respingând ideea damnării veșnice. În sens filozofic general, reprezintă revenirea periodică a cosmosului la starea sa primordială pură.
• apolinarism — Erezie hristologică din secolul al IV-lea, inițiată de Apolinarie de Laodiceea, care susținea că Isus Hristos a avut un trup și un suflet inferior uman, dar că mintea sau sufletul rațional omenesc (nous) a fost înlocuit complet de Logosul divin. Această doctrină diminua umanitatea deplină a Mântuitorului și a fost condamnată oficial în cadrul Sinodului al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381) pentru a proteja dogma celor două naturi depline.
• apologetică — Ramură a teologiei sistematice care se ocupă cu apărarea rațională și justificarea logică a dogmelor unei credințe religioase în fața obiecțiilor, criticilor sau atacurilor din partea altor religii ori sisteme filozofice sceptice. În sens istoric, reprezintă disciplina care utilizează instrumente dialectice pentru a demonstra armonia dintre revelația divină și rațiunea umană.
• apostolă — Femeie misionară sau propovăduitoare timpurie a creștinismului, recunoscută în istoria ecleziastică primitivă sau în studiile teologice moderne pentru rolul său echivalent cu cel al unui apostol; titlu acordat unor figuri biblice precum Maria Magdalena, numită istoric „apostolă a apostolilor” (apostola apostolorum). În sens figurat, desemnează o femeie care apără, propagă sau promovează cu un devotament exemplar o mare idee, cauză socială sau reformă culturală.
• apostolicitate — Însușire, caracter sau trăsătură a ceea ce este apostolic; nota fundamentală a Bisericii creștine ce atestă originea ei directă de la apostoli, păstrarea nealterată a învățăturii de credință și succesiunea legitimă, neîntreruptă a ierarhiei sacre prin taina hirotoniei. Reprezintă un concept dogmatic esențial utilizat în disputele ecumenice și în teologia sistematică pentru a demonstra legitimitatea istorică și spirituală a unei confesiuni.