#aroga

• aiere — Formă de plural pentru substantivul aier (aer); straturi de aer, văzduhuri sau adieri de vânt repetate. În sens figurat, familiar și peiorativ modern (adesea corelat cu expresia 'aiere în cap'), desemnează pretenții exagerate, manifestări de mândrie deșartă, aroganță, încrezut sau comportament afectat, artificial, adoptat de o persoană pentru a părea superioară.
• aroga — A-și însuși, a-și atribui sau a-și pretinde în mod abuziv, nejustificat și fără a avea dreptul legal sau moral o calitate, un titlu, o prerogativă, un merit sau o competență care aparține de drept altei persoane ori autorități. Verbul se folosește aproape exclusiv în construcție reflexivă ('a-și aroga') și implică o atitudine trufașă, sfidătoare sau o depășire gravă a atribuțiilor oficiale.
• arogant — Care manifestă o mândrie exagerată, jignitoare și plină de dispreț față de ceilalți; caracterizat prin trufie, înfumurare și o atitudine de superioritate nejustificată. Ca substantiv, termenul desemnează o persoană dominată de un orgoliu nemăsurat, care își supraestimează calitățile, averea sau poziția socială, tratându-i pe cei din jur cu sfidare, aroganță și lipsă de respect.
• aroganță — Trăsătură de caracter sau manifestare caracterizată prin mândrie jignitoare, trufie nemăsurată și înfumurare; atitudine de superioritate disprețuitoare adoptată de o persoană în relațiile cu ceilalți. În limbajul colocvial modern, termenul poate descrie și un gest excentric, o extravaganță opulentă sau o acțiune îndrăzneață menită să epateze, să atragă atenția și să demonstreze putere, bogăție sau statut social.
• arogare — Acțiunea de a-și aroga și rezultatul ei; însușirea, atribuirea sau pretinderea abuzivă și nejustificată a unui drept, a unei calități, a unui titlu, a unei competențe sau a unor merite care nu aparțin de drept persoanei respective. În context administrativ sau constituțional, termenul descrie actul prin care o autoritate preia în mod ilegal prerogativele unei alte instituții, încălcând normele de drept.
• arogat — Însușit, atribuit sau pretins în mod abuziv, ilegal și fără drept; care a fost luat sau asumat de o persoană ori autoritate prin încălcarea normelor morale sau juridice. Ca adjectiv, termenul califică un titlu, un merit, o competență sau un drept obținut prin uzurpare sau manifestare trufașă, nefiind recunoscut în mod legitim de societate ori de lege.
• autoatribui — A-și însuși, a-și asuma sau a-și conferi sieși o calitate, un merit, o funcție, un drept, o sarcină ori o responsabilitate, adesea în mod arbitrar, nejustificat sau fără aprobarea prealabilă a unei autorități ori a unui grup.
• autoatribuire — Acțiunea de a-și autoatribui și rezultatul ei; însușirea, asumarea sau conferirea de către o persoană sieși a unui merit, a unei calități, a unei funcții, a unui drept sau a unei sarcini, adesea în mod unilateral, arbitrar sau nejustificat. În psihologia cognitivă, termenul descrie procesul mental prin care un individ își explică propriile succese sau comportamente prin factori interni, cum ar fi abilitățile sau efortul propriu.
• autoatribuit — Care a fost asumat, însușit sau conferit sieși în mod voluntar, adesea fără o validare externă sau o aprobare oficială. Descrie un titlu, un merit, un rol, un statut ori o responsabilitate pe care o persoană sau o entitate și le-a acordat prin propria voință, în mod arbitrar sau unilateral.
• autointitula — A-și atribui singur, în mod arbitrar și fără nicio justificare legală ori recunoaștere din partea unei autorități, un titlu de noblețe, o funcție de conducere, o calitate deosebită sau o demnitate; a se numi pe sine într-un anumit fel. În analizele politice, acțiunea descrie liderii grupărilor radicale sau ai regimurilor ilegitime care își arogă atribute suverane pentru a simula legitimitatea în fața maselor.
• autointitulare — Acțiunea de a se autointitula și rezultatul ei; atribuirea arbitrară și neautorizată a unui titlu, a unei funcții, calități sau demnități de către propria persoană, fără o recunoaștere legală ori socială prealabilă. În analiza discursului public, fenomenul este interpretat adesea ca o strategie retorică de legitimare artificială sau de auto-asumare a unei identități dorite.