#delir

• Ab hoc et ab hac — Expresie latină tradusă literal 'de la unul și de la alta' sau 'despre asta și despre aceea'. În contextul psihologiei clinice, al neurologiei și al psihiatriei, termenul descrie un discurs haotic, incoerent, fără o legătură logică între idei, specific pacienților care suferă de episoade de delir, demență, confuzie mentală acută sau intoxicații severe cu substanțe psihoactive.
• Abderaman — Eponim derivat din numele califului Abd ar-Rahman, utilizat istoric în literatura medicală europeană și românească timpurie pentru a descrie un tip specific de delir de grandoare cu tentă mistic-exotică sau monomanie religioasă. În semiologia psihiatrică din secolul al XIX-lea, termenul identifica pacienții care își asumau identități imperiale sau califale orientale în timpul episoadelor de psihoză sau manie, fiind studiat în contextul alienismului clasic.
• abdominoscopie — Metodă diagnostică arhaică sau istorică constând în examinarea vizuală directă a cavității abdominale și a organelor interne cu ajutorul unui abdomenoscop introduse printr-o incizie mică a peretelui pântecelui. În semiologia neuropsihiatrică veche, efectuarea unei abdominoscopii servea ca instrument de diagnostic diferențial pentru excluderea patologiilor tumorale sau inflamatorii reale la pacienții alienați care prezentau fixații somatice severe, delir hipocondriac persistent sau fenomene de pseudocieză (sarcină imaginară).
• Abdul — Eponim cultural și istoric provenit dintr-un nume propriu oriental, utilizat sporadic în vechea semiologie psihiatrică europeană și românească pentru a descrie o formă specifică de delir de grandoare cu tentă exotică (delirul Abdul). În azilurile de alienați din secolul al XIX-lea, termenul caracteriza pacienții care manifestau monomanie mistică sau politică, pretinzând că sunt sultani, regi orientali sau divinități asiatice, fiind studiat în contextul psihozelor eponime clasice.
• Abdul-Hamid — Eponim derivat din numele sultanilor otomani (precum Abdul-Hamid al II-lea), utilizat istoric în literatura psihiatrică europeană și românească din secolul al XIX-lea pentru a descrie un caz tipic de monomanie politică sau delir de persecuție îmbinat cu megalomanie. În semiologia alienismului clasic, termenul califica stările psihotice în care pacienții, dominați de o suspiciune patologică extremă și frică de comploturi (paranoia), își asumau simultan o identitate autocratică absolută și ascundeau frici obsesive de otrăvire.
• Abdul-Medjid — Eponim clinic extras din onomastica imperială otomană (sultanul Abdul-Medjid I), folosit rar în terminologia azilurilor românești și europene din secolul trecut. Desemna o manifestare particulară a delirului melancolic sau a psihozei de epuizare, caracterizată prin idei de reformă universală nerealistă amestecate cu stări de apatie profundă, tristețe morbidă și sentimente de neputință în fața destinului, pacientul considerându-se un monarh neînțeles sau detronat.
• Abdulah — Variantă ortografică arhaică a eponimului 'Abdul' sau 'Abdullah', utilizată rar în rapoartele medico-legale și foile de observație din azilurile românești din secolul al XIX-lea. În contextul alienismului clasic, termenul era folosit ca un descriptor semiotic generic pentru a categorisi manifestările de monomanie religioasă ori delir de grandoare exotic, în care bolnavul se identifica drept un profet, calif sau prinț din dinastiile orientale.
• Abdullah — Eponim istoric derivat din onomastica dinastică sau religioasă orientală, utilizat în psihiatria europeană și românească din secolul al XIX-lea. În clasificările alieniste clasice ale lui Esquirol și Baillarger, termenul servea la ilustrarea unui tip specific de monomanie mistic-exotică sau delir de grandoare, descriind pacienții cu episoade psihotice sau manice severe care se declarau suverani orientali absoluți, îmbinând ideile de putere seculară cu cele de infailibilitate religioasă.
• Abenceragi — Eponim istoric și cultural derivat din numele nobilei dinastii maure Abenceraj (Abencerrages) din Granada, utilizat sporadic în literatura psihiatrică clasică din secolul al XIX-lea și în analizele psihanalitice (sindromul sau complexul Abenceragi). În semiologia alienismului vechi, termenul descria o variantă specifică de delir melancolic amestecat cu idei de mândrie familială pierdută, resentiment cronic și suspiciune paranoică de trădare complotată. Caracterizează pacienții care manifestau monomanie obsesivă centrată pe răzbunarea simbolică a onoarei unui clan sau pe trăirea unei nostalgii morbide, destructive, față de un trecut glorios idealizat.
• abenceraj — Forma de singular a eponimului clinic 'Abenceragi', desemnând un tip de structură psihopatologică caracterizată prin melancolie romantică, resentiment cronic profund și idei paranoice de trădare dinastică. În alienismul clasic din secolul al XIX-lea, termenul descria pacientul care dezvolta o monomanie obsesivă centrată pe pierderea onoarei sau pe prăbușirea idealizată a clanului său, trăind într-o izolare defensivă strictă.
• abera — A se abate de la manifestările psihice, cognitive sau comportamentale normale; a exprima idei delirante, incoerente sau lipsite de logică clinică în timpul unui episod psihotic, al unei stări febrile acute sau al unei crize de delirium. În semiologia veche, termenul descria rătăcirea minții sau devierea unui organ de la funcția sau traiectoria sa anatomică firească.
• acarofobie — Tulburare de anxietate manifestată printr-o frică irațională, persistentă și patologică de acarieni, căpușe sau alte organisme microscopice parazite, precum și de posibilitatea de a avea pielea infestată de acestea. Persoanele afectate dezvoltă frecvent comportamente obsesiv-compulsive severe, cum ar fi curățarea excesivă a locuinței, spălarea repetată a corpului (până la producerea de leziuni cutanate) și evitarea spațiilor exterioare, starea fiind uneori asociată cu delirul de infestație parazitară (sindromul Ekbom).
• acromanie — Formă severă și cronică de psihoză sau manie caracterizată prin delir incurabil, agitație motorie extremă și agresivitate persistentă, ce duce treptat la degradarea structurală a personalității și demență. În contextul psihiatriei clasice (în special din secolul al XIX-lea), termenul descria stadiul terminal al unei boli mentale maniacale nerezolvate, considerată incurabilă în absența tratamentelor moderne.
• aire — Formă arhaică și regională rară, utilizată în trecut în anumite graiuri comunitare din spațiul românesc, ce desemnează o stare de rătăcire, aiurare sau o manifestare confuză a minții, fiind strâns legată etimologic de verbul 'a aiura'. Termenul poartă o puternică conotație folclorică și literară veche, fiind întâlnit izolat în texte religioase sau descrieri ale medicinei empirice rurale pentru a surprinde momentul de delir indus de febră mare ori de o suferință psihologică profundă.
• airi — Forma de plural a substantivului arhaic și regional 'aire'; desemnează manifestări repetate sau episoade succesive de rătăcire a minții, delir febril sau stări de confuzie mintală profundă. În contextul lingvistic al textelor vechi sau al însemnărilor de medicină empirică rurală, cuvântul servea structural pentru a descrie evoluția fluctuantă a unor afecțiuni fizice sau psihologice severe, păstrând o profundă valoare documentară.
• aiura — Acțiunea de a vorbi fără coerență, fără conștiență ori în stare de delir, provocată structural de o febră intensă, o afecțiune psihologică sau o oboseală extremă; în sens figurat, descrie manifestarea de a spune lucruri absurde, lipsite de logică sau nerealiste. Acest comportament verbal reflectă o deconectare temporară de la realitatea imediată, fiind utilizat des în textele literare vechi și în descrierile etnografice ale medicinei empirice rurale pentru a surprinde momentele de rătăcire mentală acută.
• aiurare — Acțiunea de a aiura și rezultatul ei; manifestare critică a minții caracterizată prin delir, lipsă de coerență în exprimare și confuzie mentală acută indusă structural de stări febrile severe sau traume psihologice. În contextul lingvistic al textelor vechi sau al însemnărilor de medicină empirică rurală, cuvântul servea drept substantiv de acțiune pentru a descrie evoluția fluctuantă a unor afecțiuni interne sau ca metaforă pentru discursurile absurde și lipsite de fundament logic.
• aiuri — Acțiunea de a delira sau de a vorbi fără noimă și coerență din cauza febrei, a unei afecțiuni sau a oboselii; în sens curent și tranzitiv, înseamnă a zăpăci, a buimăci, a deruta sau a produce confuzie în mintea cuiva prin vorbe absurde ori acțiuni dezorganizate. Verbul este o prezență constantă în lexicul limbii române, trecând de la o conotație pur medical-empirică în trecut la o utilizare extinsă, colocvială și metaforică în prezent, pentru a descrie pierderea temporară a clarității conceptuale sau a atenției microscopice.
• aiurire — Acțiunea de a aiuri și rezultatul ei; manifestare critică a minții caracterizată prin delir, lipsă de coerență în exprimare și confuzie mentală acută indusă structural de stări febrile severe sau traume psihologice. În contextul lingvistic al textelor vechi sau al însemnărilor de medicină empirică rurală, cuvântul servea drept substantiv de acțiune pentru a descrie evoluția fluctuantă a unor afecțiuni interne sau ca metaforă pentru discursurile absurde și lipsite de fundament logic.
• alopsihoză — Formă de psihoză sau tulburare mentală severă caracterizată prin alterarea profundă a percepției realității externe și a lumii înconjurătoare; afecțiune în care delirul și halucinațiile sunt proiectate exclusiv asupra obiectelor, evenimentelor sau persoanelor din exterior, în timp ce conștiința propriei identități fizice și corporale (autopsihice) rămâne relativ intactă. Acest fenomen clinic structural perturbă grav comportamentul social și capacitatea de integrare adaptivă a pacientului.