#lingvistica istorica

• abreviațiune — (Arhaic) Formă sau variantă învechită pentru acțiunea de a abrevia ori pentru rezultatul ei; prescurtare sau abreviatură întâlnită în textele românești din secolul al XIX-lea.
• abreviațiuni — (Arhaic) Formă de plural pentru substantivul învechit 'abreviațiune'; prescurtări sau forme condensate ale unor cuvinte utilizate în textele administrative și juridice din secolul al XIX-lea.
• advocat — Formă arhaică, regională sau etimologică timpurie pentru termenul 'avocat', desemnând persoana licențiată în drept care are funcția oficială de a apăra drepturile, interesele și libertățile cetățenilor în fața instanțelor judecătorești. În documentele administrative vechi și în literatura juridică de secol XIX, termenul reflectă tranziția lingvistică spre modernizare, păstrând consoana mediană originală din latină și germană înainte de standardizarea fonetică.
• advocatură — Variantă arhaică pentru termenul modern 'avocatură', desemnând profesia de avocat, Corpul Baroului sau activitatea de asistență și reprezentare juridică desfășurată de un specialist în drept. Prezent în actele oficiale și în codurile de legi din secolul al XIX-lea, termenul reflectă o etapă intermediară de adaptare a împrumuturilor occidentale, păstrând structura consonantă latină înainte de adaptarea definitivă pe filieră franceză.
• apozițiune — Variantă învechită, livrescă sau arhaică a termenului 'apoziție', utilizată în primele gramatici ale limbii române sau în tratatele juridice vechi pentru a desemna alăturarea explicativă a două noțiuni. Reprezintă acțiunea istorică de plasare în paralel a unor elemente lexicale sau conceptuale similare, păstrându-și astăzi doar o valoare documentară ori stilistică.
• appus — Variantă grafică istorică, arhaică sau nume propriu de origine străină; de asemenea, poate reprezenta o transcriere livrescă rară pentru numele patrician roman 'Appius'. În anumite documente administrative vechi sau cartografii transilvănene, termenul apare ca o formă coruptă sau arhaică pentru a desemna direcția geografică de apus (asfințit), păstrându-și astăzi exclusiv o valoare documentară, filologică sau genealogică.
• apropiătoriu — Formă arhaică a adjectivului apropiator, utilizată în vechile texte bisericești, juridice sau cronici medievale pentru a descrie o acțiune, un proces ori o persoană care produce apropiere, reconciliere sau care aduce elemente disparate în proximitate directă.
• apropietoriu — Formă arhaică sau regională cu modificarea vocalică 'e' pentru adjectivul apropiătoriu (apropiator); care produce apropiere, reconciliere sau care aduce elemente disparate în proximitate directă. Termenul se întâlnea rar în scrierile premoderne, hrisoave bisericești sau administrative locale.
• apropiitoriu — Formă arhaică literară bazată pe radicalul standard al verbului 'apropia', utilizată în manuscrisele bisericești și juridice vechi pentru a califica un agent, un sol sau un proces care aduce reconciliere, unificare sau proximitate.
• apropozito — Formă rarisimă, livrescă sau arhaică preluată din limba italiană, utilizată în textele premoderniști ca echivalent structural pentru apropo sau în mod potrivit; servește la introducerea unei remarci incidente sau indică faptul că o acțiune se petrece exact la momentul oportun.
• ardeiu — Variantă fonetică regională sau arhaică pentru substantivul masculin 'ardei', utilizată în trecut sau în anumite graiuri locale (în special în zonele rurale din estul și sudul spațiului românesc). Identifică structural planta legumicolă Capsicum annuum sau fructul acesteia, fiind o formă lingvistică de tranziție păstrată în documente domestice vechi, inventare agricole sau rețetare tradiționale înainte de stabilizarea ortografică modernă.
• autore — Formă arhaică, regională sau variantă veche de plural utilizată în textele istorice timpurii pentru a desemna autoarele sau, în anumite contexte de influență etimologică, o autoreferință structurală abstractă. În lingvistica istorică, studiul acestor variante lexicale documentează evoluția desinențelor și a proceselor de adaptare a împrumuturilor neologice în structura morfologică a limbii române înainte de standardizarea academică modernă.
• Avărvarei — Nume de familie românesc format prin contopire matronimică, specific zonelor istorice ale Moldovei și Bucovinei. Acesta indică la origine descendența dintr-o femeie numită Varvara (a Varvarei), prenume feminin de origine grecească însemnând 'străină' sau 'barbară', utilizat frecvent în onomastica creștin-ortodoxă datorită Sfintei Varvara. Adăugarea prefixului popular de sprijin sau intensificare 'A-' reflectă o particularitate fonetică regională de transmitere a filiației pe linie maternă.