#onomatopee

• abua — Un termen regional rar sau formă onomatopeică arhaică utilizată în comunitățile tradiționale rurale, având sensul primar de a adăposti, a legăna sau a liniști un copil mic prin sunete repetitive, adesea asociat cu ritualul somnului sau al ocrotirii. În anumite contexte micro-dialectale, verbul sugerează și acțiunea de a adia ușor, fiind o reflectare a fondului expresiv popular menit să descrie mișcări blânde, hipnotice și protectoare din spațiul domestic.
• aguguit — Termen onomatopeic regional sau arhaic folosit pentru a descrie gânguritul specific, sunetele gâtuite și emisiile vocale timpurii ale sugarilor înainte de formarea vorbiri articulate; ca adjectiv, descrie starea unui copil care emite aceste sunete inocente ori manifestarea unui comportament blând și alintat.
• alalaie — Zgomot mare, larmă asurzitoare, hărmălaie sau tărăboi produs de o mulțime de oameni agitați sau de un grup de animale; variantă fonetică regională sau derivat expresiv popular pentru termenul 'halalaie'. Acest cuvânt structural are un caracter onomatopeic accentuat, fiind utilizat în literatura de inspirație rurală sau istorică pentru a zugrăvi scene de agitație colectivă ori vânători zgomotoase.
• alan-dala — Formă regională rară, arhaism sau expresie populară cu caracter puternic onomatopeic, utilizată în anumite graiuri locale pentru a descrie o stare de confuzie, dezordine, devălmășie sau o mișcare haotică, de-a valma. Acest termen structural se întâlnește în creațiile folclorice sau în relatările rurale vechi pentru a zugrăvi plastic o agitație colectivă necontrolată sau o acțiune făcută la întâmplare.
• aliterare — Acțiunea de a alitera și rezultatul ei; figura de stil sau procedeul fonetic și retoric ce constă în repetarea intenționată a aceleiași consoane sau a aceluiași grup consonantic la începutul ori în interiorul mai multor cuvinte succesive, având rolul de a spori muzicalitatea, de a sugera auditiv un fenomen al naturii sau de a întări o anumită stare emoțională în poezie sau proză.
• aui — A produce un sunet prelungit, monoton și confuz; a vui, a vâjâi sau a scoate un țiuit caracteristic în urechi din cauza oboselii ori a zgomotului puternic. Ca formă imitativă arhaică, termenul descrie modul în care vântul sau ecoul se propagă în spațiile deschise ori în desișul pădurilor, generând o atmosferă sonoră estompată.
• auială — Zgomot confuz, monoton, prelungit și estompat care se aude de la distanță; vuiet sau vâjâit continuu provocat de vânt, de ape curgătoare sau de o adunare mare de oameni. În sens fiziologic popular, termenul desemnează senzația de țiuit sau mizerie acustică percepută în urechi din cauza oboselii extreme ori a unei afecțiuni.
• auileu — Cuvânt exclamativ utilizat pentru a exprima o stare bruscă de durere fizică, spaimă, uimire, deznădejde, regret sau vaiet în fața unei necaz ori surprize neașteptate. Reprezintă o variantă expresivă sau regională din familia interjecției 'auleu', având rolul de a accentua trăirea afectivă intensă a vorbitorului.
• auire — Acțiunea de a aui și rezultatul ei; producerea unui zgomot monoton, profund, continuu și estompat; vuiet sau vâjâit prelungit care se propagă de la distanță mare. În contextul credințelor populare și al medicinii arhaice, termenul descrie starea de disconfort acustic provocată de un țiuit constant în urechi sau senzația de amețeală ușoară cauzată de oboseală.
• auitor — Care produce un sunet prelungit, monoton, vâjâitor sau vuitor; care are proprietatea de a aui. Ca substantiv, face referire la un element, agent sau fenomen natural (cum ar fi vântul ori un curent subteran) care generează un fundal acustic confuz și estompat în spațiile largi.
• auitură — Zgomot mare, violent, prelungit și confuz; vuiet puternic, bubuitură reverberată sau vâjâit asurzitor produs de un fenomen al naturii (trăsnet, avalanșă, furtună) ori de prăbușirea unui obiect masiv. În registrul graiurilor populare, indică rezultatul fizic sau impresia acustică lăsată de o acțiune zgomotoasă.
• auli — Variantă fonetică regională a verbului 'aui', însemnând a produce un sunet prelungit, monoton, profund și estompat; a vui, a vâjâi sau a scoate un țiuit continuu în urechi din cauza oboselii. În anumite graiuri populare, termenul descrie modul în care vântul puternic trece prin hornuri sau văi înguste, creând un ecou plângător.
• bâc-bâc — Cuvânt onomatopeic repetat utilizat în limbajul popular sau în povești pentru a imita sunetul ritmic produs de mersul greoi al unei păsări (cum ar fi rața sau gâsca), de bătăile repetate ale unui mecanism vechi ori de zgomotul unor pași înfundați pe o suprafață noroioasă sau umedă.
• bădădăi — Formă regională sau onomatopeică rară pentru a tremura din toate încheieturile, a clănțăni din dinți de frig ori de frică, sau a se agita haotic, fără un scop precis. În anumite graiuri populare izolate, termenul descrie acțiunea de a vorbi mult și fără rost, îngăimând cuvinte neinteligibile sau tremurate dintr-o stare de slăbiciune fizică.
• bădădăire — Acțiunea de a bădădăi și rezultatul ei; tremurat puternic, dârdâit, agitație fizică sau clănțănit involuntar al dinților din cauza temperaturilor scăzute ori a unei stări de spaimă. Reprezintă un termen abstract extrem de rar, specific graiurilor arhaice, folosit pentru a descrie manifestarea exterioară a unui spasm ritmic al corpului.
• bâdâdău — Termen regional cu caracter onomatopeic utilizat pentru a descrie un obiect sau o persoană masivă, greoaie, care se deplasează producând zgomote înfundate ori trepidații; sperietoare sau personaj imaginar folosit în folclorul copiilor pentru a evoca un pas greu și misterios. Ca interjecție, redă sunetul sacadat și repetitiv al unui mers apăsat, al prăbușirii unui corp greu sau al funcționării defectuoase a unei unelte arhaice.