Dicționarul Limbii Române (Marele Dicționar al Academiei)

• atoatepurtător — Care poartă, susține sau ocrotește toate lucrurile din univers; cel ce menține întreaga creație prin propria forță sau îndurare. În terminologia liturgică bizantină și în textele religioase vechi românești, termenul este utilizat ca epitet exclusiv divin, descriind pronia divină care susține existența continuă a lumii, împiedicând-o să cadă în neant.
• atotbiruitor — Care învinge, cucerește sau triumfă întotdeauna și în mod absolut în orice confruntare, bătălie sau încercare; invincibil, de neînfrânt. În literatura religioasă și în discursul retoric solemn, termenul este utilizat ca epitet major pentru a defini puterea divină sau adevărul absolut, ambele concepute ca forțe imbatabile în fața cărora orice opoziție se prăbușește.
• aurariță — Termen etnografic și arhaic rar care desemnează o femeie specializată în meșteșugul prelucrării sau curățării aurului, ori soția unui meșter aurar. În comunitățile istorice de căutători de aur de-a lungul râurilor montane, termenul descria femeia care participa activ la cernerea și spălarea fină a nisipurilor aluvionare pentru extragerea pepitelor și a prafului de aur nativ.
• avedere — Arhaism lingvistic ce desemnează acțiunea de a aduce la cunoștință, de a demonstra, de a arăta în mod evident sau de a pune în clar; cel mai frecvent, rădăcina termenului supraviețuiește în limba modernă în interiorul locuțiunii adverbiale 'în vedere' sau prin intermediul verbului 'a adeveri'. În textele vechi de secol XVIII, reprezenta darea în vileag, evidența juridică sau actul prin care un fapt devenea clar pentru toți cei prezenți.