#ardelenesc

• apăi — Element lingvistic de legătură, cu valoare adverbială sau conjuncțională, specific graiurilor populare și regionale românești. Este utilizat pentru a introduce o concluzie logică, o replică decisivă, o nuanță de resemnare ori pentru a accentua o opoziție retorică într-o conversație, având adesea rolul de a relansa sau de a structura discursul oral.
• ardelean — Persoană originară din Ardeal (Transilvania) sau al cărei stil de viață, grai și ascendență sunt legate de această regiune istorică a României; ca adjectiv, descrie un element cultural, lingvistic, gastronomic sau structural aparținând Transilvaniei ori specific locuitorilor săi. În sens etnografic, termenul evocă un tipar comportamental caracterizat stereotipic prin prudență, calm, seriozitate și o așezare calculată a vorbirii și acțiunilor.
• ardelenesc — Care aparține Ardealului (Transilvaniei) sau locuitorilor săi, specific acestei regiuni istorice românești; privitor la ardeleni. Din punct de vedere structural, descrie elemente culturale, gastronomice, lingvistice sau arhitecturale care s-au dezvoltat în spațiul intracarpatic, reflectând adesea influențe și interferențe istorice central-europene.
• ardelenie — Termen abstract arhaic sau livresc ce desemnează totalitatea trăsăturilor specifice, a mentalității, comportamentului și spiritului locuitorilor din Ardeal; transilvănism spiritual. În esența sa structurală, noțiunea definește caracterul ardelenesc manifestat prin calm proverbial, cumpătare, respect strict pentru reguli administrative și o așezare tacticoasă în fața problemelor vieții, fiind utilizată mai ales în eseurile identitare din secolele al XIX-lea și al XX-lea.
• ardelenism — Fapt de limbă, particularitate fonetică, lexicală, sintactică sau morfologică specifică subdialectului sau graiurilor românești vorbite în Ardeal (Transilvania), integrat sau nu în limba literară comună. În sens structural, ardelenismul reprezintă un idiom regional sau un împrumut istoric (predominant din maghiară sau germană) utilizat de vorbitorii din spațiul intracarpatic, servind ca marcă identitară și obiect de studiu dialectologic.
• așchiutoi — Variantă augmentativă sau formal-lexicală a termenului 'așchiut' (aschiutoiu); funcționar subordonat sau ajutor de jurat care activa în vechiul sistem administrativ-teritorial din Ardeal. Structural, termenul indica o persoană însărcinată cu aplicarea deciziilor pretorului ori un membru de rang secundar în consiliile rurale, fiind utilizat uneori cu o nuanță familiară de către membrii comunității.
• aschiutoiu — Formă regională și arhaică, atestată în trecut în spațiul istoric transilvănean, folosită pentru a desemna un ajutor de jurat sau un ajutor de pretor. Termenul provine dintr-o adaptare structurală locală a etimonului maghiar 'esküdt' (jurat) prin intermediul formei derivate 'așchiuț', fiind utilizat în vechile instituții administrative și judecătorești pentru a indica funcționarul public subordonat magistratului principal.
• ascruma — A arde complet până la transformarea totală în scrum sau cenușă; a distruge prin foc elementele structurale ale unui obiect. Ca verb reflexiv, descrie procesul lent sau brusc prin care un material organic se carbonizează ori se macină din cauza căldurii excesive, devenind fărâmicios și lipsit de consistență.
• ascuțat — Variantă fonetică regională pentru termenul standard 'ascuțit'; care are vârful ori tăișul bine prelucrat pentru a pătrunde sau a tăia cu ușurință; ascuțit. În sens structural și dialectal, descrie un obiect cu o geometrie ascuțită sau, în sens figurat, o trăsătură fizică ori o manifestare critică, tăioasă și pătrunzătoare a minții umane.