#dictionar istoric

• abrevieri CADE — Sistemul sau lista de prescurtări utilizate în 'Dicționarul enciclopedic ilustrat al limbii române' realizat de I.-Aurel Candrea și Gheorghe Adamescu (cunoscut sub sigla CADE, publicat între 1926-1931); reprezintă un ansamblu de semne grafice și codificări lexicografice interbelice folosite pentru a reduce spațiul tipografic.
• afipt — Formă regională și arhaică rară ce reprezintă varianta participială a unui verb vechi înrudit semantic cu ideea de a înfige, a fixa, a țintui sau a atașa strâns un obiect într-un suport stabil. În anumite graiuri marginale ale limbii române vechi, termenul descrie un element imobilizat, bine ancorat sau adâncit într-o structură compactă, fiind utilizat cu precădere în textele juridice ori administrative medievale.
• aflătoriu — Variantă grafică și fonetică veche a cuvântului „aflător”, utilizată în textele românești din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Păstrează desinența arhaică în „-iu” și îndeplinește aceleași funcții: fie indică starea sau locul în care se găsește un element, fie indică ipostaza de inventator sau autor original.
• alăsidă — Termen microscopic rarisim sau regionalism neobișnuit întâlnit în vechi glosare tehnice sau traduceri arhaice entomologice, folosit probabil pentru a face referire la o familie specifică de insecte ori la structura aripilor unor lepidoptere din nomenclatura zoologică veche. În lexicografia contemporană, cuvântul are circulație extrem de limitată, fiind păstrat în special ca barieră arheologică lingvistică.
• albatariță — Termen abstract rarisim, regional sau arhaic înregistrat în mod izolat în vechi glosare dialectale, folosit probabil ca denumire populară secundară pentru o plantă aromatică ghimpoasă, o pasăre migratoare sau o structură textilă specifică gospodăriilor tradiționale. Din cauza circulației sale extrem de limitate, cuvântul constituie un element de tezaur lingvistic pur arheologic.
• alnicie — Starea, calitatea sau însușirea de a fi capabil, vrednic, destoinic sau potrivit pentru îndeplinirea unei acțiuni ori a unui rol; reprezintă o derivare abstractă veche construită pe baza adjectivului 'alene' sau a radicalului regional ce indică destoinicia. În manuscrisele administrative sau juridice de epocă, termenul exprima capacitatea legală ori morală a unei persoane de a deține o funcție publică sau de a administra o moșie.
• amăgeu — Denumire populară sau regională arhaică folosită în trecut în anumite comunități din spațiul românesc pentru a desemna o plantă din flora spontană utilizată în medicina empirică rurală sau o substanță vegetală cu gust amărui, capabilă să provoace iluzii optice ori amețeli ușoare (din rădăcina verbului a amăgi). În contextul bazelor de date, termenul este reținut ca descriptor istoric fix pentru înregistrarea corectă a lexicografiei arhaice extrase din manuscrise.
• arciar — Variantă fonetică veche sau formă arhaică pentru termenul 'arcaș'; soldat infanterist sau călăreț înarmat cu arc și săgeți, utilizat în Evul Mediu ca unitate tactică de distanță pentru hărțuirea inamicului sau apărarea fortificațiilor. În context structural-militar, arciarul făcea parte din corpurile de elită ale armatelor domnești, fiind antrenat intens pentru obținerea unei cadențe rapide și a unei precizii de ochire superioare.
• aristoloh — Variantă arhaică și populară din limba română, utilizată în vechile manuscrise medicale sau herborisante pentru a desemna mărul-lupului (Aristolochia clematitis). Termenul reflectă o adaptare timpurie, adesea vernaculară, a numelui savant, fiind păstrat în dicționarele istorice ca mărturie a evoluției nomenclaturii botanice românești înainte de standardizarea modernă.
• Arvasia — Formă toponimică istorică, regională sau arhaică utilizată pentru a desemna o anumită așezare, moșie sau unitate teritorială din spațiul est-european ori balcanic, strâns legată de evoluția comunităților rurale și de vechile delimitări de proprietate administrative. Din punct de vedere structural, termenul reflectă o rădăcină onomastică veche adaptată lingvistic, fiind întâlnit în documente de arhivă care atestă cartografierea proprietăților și evoluția denumirilor geografice de-a lungul secolelor.
• astrânge — Variantă arhaică și regională pentru verbul 'a strânge'; acțiunea de a aduna la un loc obiecte, materiale sau persoane dispersate, ori de a comprima, presa sau strânge cu forță un element structural pentru a-i reduce volumul ori a-l fixa ferm. În textele juridice și administrative vechi, era utilizat adesea pentru a exprima colectarea taxelor, acumularea de bogății sau obligarea unei persoane să respecte un angajament.