Dicționarul Limbii Române (Marele Dicționar Tezaur al Academiei)

• aerostațiune — Variantă lingvistică arhaică sau învechită a termenului 'aerostație'; arta sau tehnica de a naviga în atmosferă cu aparate mai ușoare decât aerul. Termenul se întâlnește exclusiv în documentele juridice vechi, revistele literare de la începutul secolului XX sau în traducerile timpurii ale manuscriselor științifice din limba franceză.
• aest — Formă lingvistică arhaică, regională sau variantă etimologică timpurie utilizată pentru a desemna căldura dogoritoare a verii, zăduful, arșița sau aerul fierbinte caracteristic zilelor caniculare. Provenit structural din rădăcina latină 'aestas', termenul păstrează o valoare documentară deosebită în studiul evoluției lexicului românesc transilvănean sau bănățean din manuscrisele vechi.
• aeve — Formă adverbială arhaică sau regională utilizată ca variantă simplificată pentru 'aevea', având sensul de în realitate, cu adevărat, în mod vizibil sau în stare de veghe (nu în vis). Termenul păstrează o valoare documentară și poetică deosebită, fiind întâlnit în texte literare vechi pentru a sublinia certitudinea ori caracterul palpabil al unei apariții sau al unui fenomen.
• afabulațiune — Variantă lingvistică arhaică sau învechită a termenului 'afabulație'; modul structural, canavaua ori urzeala pe care este construit subiectul și intriga unei opere literare sau dramatice. Se întâlnește izolat în revistele culturale de la începutul secolului XX sau în studiile timpurii de critică, fiind înlocuită ulterior în totalitate de varianta modernă.