#Bar

• Abaris — Figură legendară din mitologia greacă, cunoscut ca Abaris Hiperboreul, preot al lui Apollo, medic, vindecător și șaman atestat de Pindar și Herodot. În istoria medicinei și antropologie, este studiat ca reprezentant al practicilor medicale arhaice pre-științifice (iatromantis), vindecând epidemii prin incantații, exorcisme și ritualuri de purificare spirituală.
• abărlău — Termen din medicina populară românească sau fitoterapia arhaică utilizat regional pentru a denumi extracte, infuzii concentrate sau soluții empirice preparate din plante cu efecte purgative puternice, vomitive sau ușor toxice. În vechile practici empirice din sate, aceste amestecuri curative erau folosite pentru 'curățarea sângelui' sau eliminarea paraziților intestinali, intoxicațiile accidentale cu abărlău fiind frecvent documentate în rapoartele medicilor de plasă din secolele trecute.
• abarticular — Termen medical folosit pentru a descrie structuri, procese inflamatorii sau simptome localizate în exteriorul unei articulații, dar în imediata ei vecinătate (tendoane, ligamente, burse seroase). Reumatismul abarticular (cum sunt tendinitele sau bursitele) se manifestă prin dureri periarticulare, fără a afecta cartilajul sau membrana sinovială internă a articulației propriu-zise.
• absorbție — Procesul fizic sau chimic prin care o substanță pătrunde în masa altui corp; în toxicologie clinică și farmacocinetică, reprezintă pătrunderea unui toxic sau medicament în circulația sanguină prin membranele biologice.
• absorbtivitate — Substantiv abstract ce desemnează însușirea, calitatea sau măsura în care un corp, un mediu sau o structură posedă o capacitate de absorbție sau asimilare. În plan filozofic și etic, termenul se referă la permeabilitatea conceptuală a unui sistem ideologic ori la puterea unei comunități de a asimila indivizi, valori colaterale ori influențe culturale străine, topindu-le în propria identitate.
• Abul-Faradj — Numele arab al lui Bar Hebraeus (Ghiyath al-Din Abu al-Faraj ibn al-Ibri), ilustru savant, medic, filosof și teolog creștin iacobit din secolul al XIII-lea, considerat unul dintre ultimii mari polimați ai Orientului creștin. Operând într-un context marcat de invaziile mongole, el a redactat cronici universale monumentale și tratate teologice esențiale în limbile siriacă și arabă, conservând o cantitate imensă de cunoștințe din antichitatea clasică și știința islamică într-o perioadă de profundă criză culturală.
• abureală — În sens propriu și tehnic, o condensare ușoară, fină și pasageră de vapori de apă pe o suprafață lucioasă. În sens figurat, colocvial și argotic, termenul desemnează o acțiune deliberată de inducere în eroare, manipulare verbală, amăgire prin discursuri lungi, confuze sau minciuni plauzibile. Folosit frecvent pentru a descrie un comportament nesincer, o stratagemă retorică menită să ascundă adevărul sau să evite o responsabilitate prin argumente superficiale.
• Aca de Barbu — Denumire populară arhaică sau personaj mitologic regional din credințele vernaculare românești, asociat uneori în descântece, superstiții rurale sau snoave cu o figură autoritară locală (cum ar fi un vătaf sau un boier local numit Barbu) ori cu un instrument tradițional de măsură sau pedeapsă. În unele regiuni, sintagma este păstrată în formă de poreclă colectivă sau zicală ce face trimitere la o rânduială aspră, dar adesea ridicolă ori depășită de timp.
• acân — Poet, improvizator și cântăreț popular la kazahi și kârgâzi, care își recită sau își cântă creațiile (adesea cu caracter epic ori satiric) acompaniindu-se de instrumente tradiționale cu coarde (precum dombra sau kobâzul). În contextul culturii central-asiatice, acânul nu este doar un simplu artist, ci și un păstrător al memoriei istorice a comunității, participând la competiții publice de improvizație poetică numite „aitîș”.
• acaret — Clădire accesorie sau anexă gospodărească (cum ar fi grajdul, șura, magazia, porumbăria sau bucătăria de vară) situată în curtea unei locuințe, separată sau alipită de corpul principal al casei. Utilizat adesea la plural (acareturi), termenul desemnează ansamblul construcțiilor secundare destinate adăpostirii animalelor, uneltelor sau proviziilor, fiind o componentă structurală tipică a gospodăriilor rurale și a conacelor boierești tradiționale.
• acău — Vas mare de lemn, asemănător unei ciubere sau unui ciubăr mare, folosit în gospodăriile țărănești din trecut pentru depozitarea lichidelor, transportul apei sau fermentarea mustului; hărdău. În anumite subdialecte arhaice, termenul desemna și o unitate empirică de măsură pentru capacitatea lichidelor, utilizată în târgurile locale din zonele montane înainte de impunerea sistemului metric standard.
• acrospiră — Primul lăstar embrionar, germen, plumulă sau tulpiniță rudimentară care se dezvoltă din embrionul unei semințe de cereale (în special la orz) în timpul procesului de germinare. În industria malțului și a berii, monitorizarea lungimii și dezvoltării acestei structuri anatomice sub învelișul bobului (bobul malțificat) este un parametru tehnic esențial pentru evaluarea gradului de dezagregare și solubilizare a amidonului din endosperm.
• acutiza — A deveni sau a face să devină mai acut, mai intens, mai ascuțit sau mai grav; proces prin care o afecțiune medicală latentă ori cronică trece brusc într-o fază critică, cu simptome violente. La nivel social, economic sau politic, verbul descrie tensionarea extremă a unui conflict, agravarea unei crize preexistente sau amplificarea unor neînțelegeri structurale.
• acutizare — Acțiunea de a se acutiza și rezultatul ei; agravare subită și pronunțată a evoluției unei boli cronice sau a unei situații conflictuale. În terminologia medicală, reprezintă recăderea violentă sau puseul clinic intens care întrerupe o perioadă de remisiune, necesitând adesea intervenție terapeutică de urgență sau spitalizare imediată.
• acvifug — Care respinge apa, impermeabil; strat geologic compact (cum ar fi argilele dense, marnele sau granitele nefisurate) care nu conține și nu permite circulația sau infiltrarea apei, acționând ca o barieră naturală izolatoare; ca adjectiv, se aplică și materialelor tehnice tratate pentru hidroizolație. Acest element structural este esențial în hidrogeologie deoarece delimitează și protejează acviferele subterane.
• adalmaș — Obicei tradițional românesc constând în oferirea unei cinste (de regulă băutură sau mâncare) de către cumpărător vânzătorului și martorilor, pentru a pecetlui și a sărbători încheierea unei tranzacții comerciale (în special vânzarea de animale sau pământ); cinstea oferită în această ocazie. Acest ritual structural are valoare simbolică de confirmare socială a târgului, marcând obligativitatea contractului nescris.
• adhatoda — Termen botanic ce desemnează un gen de plante (sau o secțiune din genul Justicia, în special specia Justicia adhatoda), un arbust peren medicinal originar din regiunile tropicale ale Asiei. Planta este recunoscută structural în medicina ayurvedică pentru frunzele sale bogate în alcaloizi (cum ar fi vasicina), utilizate la scară largă în prepararea remediilor terapeutice pentru afecțiuni respiratorii, datorită proprietăților puternice expectorante și bronhodilatatoare.
• adjectiva — A schimba valoarea gramaticală a unui cuvânt (substantiv, participiu, gerunziu etc.) prin transformarea lui în adjectiv sau prin atribuirea unor funcții specifice acestei clase morfologice. În sens reflexiv, descrie procesul prin care o parte de vorbire dobândește calități adjectivale în mod contextual sau permanent în evoluția limbii.
• adjectivare — Acțiunea de a adjectiva și rezultatul ei; proces morfologic și semantic prin care o unitate lexicală aparținând altei părți de vorbire (cum ar fi un participiu, un gerunziu, un substantiv sau un adverb) își schimbă valoarea gramaticală, devenind adjectiv. Acest fenomen structural implică adaptarea acordului în gen, număr și caz cu substantivul determinat și îmbogățirea sensului cu nuanțe calificative.
• adjectiviza — A transforma un cuvânt aparținând altei clase morfologice (substantiv, verb, adverb) într-un adjectiv, atribuindu-i caracteristicile flexionare și funcționale specifice acestuia. În sens reflexiv, se referă la procesul prin care o unitate lexicală își schimbă statutul gramatical în mod contextual sau permanent, dobândind capacitatea de a determina un substantiv și de a se acorda cu acesta.