#geofizică

• aerogamă — Metodă de prospecțiune geofizică aeriană sau spectru de măsurare a radiațiilor gama realizat cu ajutorul unui spectrometru montat la bordul unei aeronave (avion, elicopter sau dronă). Această tehnică modernă permite detectarea de la înălțime a anomaliilor radioactive radioactive din straturile superficiale ale scoarței terestre, fiind utilizată în cartografierea geologică și în căutarea zăcămintelor de uraniu sau toriu.
• aerogeologie — Ramură a geologiei aplicate care utilizează aerofotografiile, datele satelitare și imaginile multispectrale captate de la înălțime (din avioane sau drone) pentru a studia structura geologică a scoarței terestre, formele de relief, faliile tectonice și pentru a localiza zăcăminte minerale sau resurse subterane fără intervenție inițială la sol.
• aeromagnetometrie — Metodă geofizică aeriană de prospecțiune și cartografiere ce constă în măsurarea și înregistrarea continuă a intensității câmpului magnetic terestru (sau a variațiilor sale locale) cu ajutorul unui magnetometru sensibil montat la bordul unei aeronave (avion, elicopter sau dronă). Această tehnică modernă permite detectarea anomaliilor magnetice cauzate de structuri geologice subterane sau zăcăminte minerale feroase.
• aeromagnetometru — Aparat geofizic de înaltă precizie montat la bordul unei aeronave sau tractat în spatele acesteia într-o nacelă aerodinamică, utilizat pentru măsurarea și înregistrarea continuă a intensității câmpului magnetic terestru în timpul zborului. Acest instrument elimină interferențele magnetice ale fuzelajului și permite detectarea de la înălțime a anomaliilor provocate de structuri geologice sau zăcăminte minerale.
• aerosondaj — Metodă experimentală sau procedeu tehnic de investigare a straturilor superioare ale atmosferei terestre prin lansarea de baloane-sondă, rachete meteorologice ori drone special echipate cu aparatură de măsură. Acest proces structural permite determinarea profilului vertical al temperaturii, presiunii, umidității și vitezei vântului, oferind date fundamentale pentru prognoza meteo.
• anaseism — Fenomen seismologic ce constă în mișcarea inițială ascendentă sau de împingere în sus a pământului în punctul de recepție (la stația seismică) în momentul sosirii undei seismice primare (undei P), indicând o mișcare de compresie dinspre hipocentru. Această dinamică structurală, opusă kataseismului, este esențială pentru cercetători în determinarea mecanismului de focar al unui cutremur și pentru înțelegerea tipului de falie tectonică activată.
• anizostazie — Stare de dezechilibru isostatic sau instabilitate structurală la nivelul scoarței terestre, caracterizată prin compensarea inegală ori asimetrică a maselor muntoase și a blocurilor tectonice în mantaua superioară. Acest fenomen geofizic provoacă apariția unor anomalii gravimetrice locale severe și determină mișcări verticale compensatorii ale scoarței, generând adesea activitate seismică orogenă.
• antiizostatic — Care contravine, se opune sau perturbă echilibrul izostatic al scoarței terestre; fenomen tectonic, mișcare a magmei sau dezechilibru gravitațional care împiedică restabilirea stării de plutire hidrostatică a litosferei pe astenosferă. În sens structural, descrie anomalii de densitate sau forțe endogene care generează tensiuni masive în regiunile muntoase ori în bazinele oceanice.
• antrehiță — Un mineral rar din clasa sulfaților hidratați, care conține cupru și aluminiu, cristalizat în sistemul monoclinic. Descoperit de obicei ca un produs secundar de alterare în zonele de oxidare ale zăcămintelor de cupru hidrotermale, acest mineral se prezintă sub formă de agregate microcristaline sau cruste subțiri de culoare albastru-verzuie deschis până la turcoaz.
• aseismicitate — Proprietate sau caracteristică structurală a unei regiuni geografice ori zone tectonice de a nu înregistra cutremure sau activitate seismică semnificativă pe perioade lungi de timp; absență stabilă a mișcărilor telurice. În ingineria civilă, termenul poate descrie calitatea unui amplasament sau comportamentul unui teren stabil care minimizează riscurile tectonice pentru construcțiile edificate.
• astenosferă — Strat al globului terestru situat în mantaua superioară, direct sub litosferă (la o adâncime cuprinsă aproximativ între 100 și 410 kilometri); este caracterizat prin roci aflate într-o stare plastică, vâscoasă și parțial topită datorită temperaturilor și presiunilor înalte, permițând mișcarea lentă a plăcilor tectonice de deasupra prin curenți de convecție.
• astrobleme — Formă de relief străveche reprezentând o structură de impact sau un crater de prăbușire puternic erodat, metamorfozat și parțial îngropat sub sedimente, creat de prăbușirea unui meteorit de mari dimensiuni, a unui asteroid sau a unei comete pe suprafața Pământului. Spre deosebire de craterele tinere, o astroblemă este identificată adesea prin anomalii gravitaționale, prezența conurilor de impact și a mineralelor de șoc precum coesitul sau stishovitul.
• auroral — Care aparține aurorei sau zorilor de zi, privitor la auroră; specific fazei inițiale a dimineții sau fenomenelor optice polare. În geofizică, termenul descrie procesele magnetosferice și emisiile luminoase asociate cu zona de impact a particulelor solare, cum ar fi ovalul auroral. În sens literar, sugerează o atmosferă de început pur, plină de prospețime, speranță sau o luminozitate palidă și delicată.