#it

• abalienat — Termen medical și juridic arhaic folosit pentru a descrie o persoană care și-a pierdut facultățile mintale, discernământul sau contactul cu realitatea; alienat mintal. În contextul expertizelor medico-legale vechi, calitatea de abalienat atrăgea după sine lipsa responsabilității penale și necesitatea instituirii unei tutele legale.
• abandonat1 (adj.) — Care a fost lăsat singur, părăsit sau privat de îngrijire părintească, medicală ori afectivă; descriptor clinic utilizat pentru subiecții care au experimentat o ruptură brutală a legăturilor primare de atașament. În plan psihologic, un copil sau pacient abandonat prezintă un risc major de a dezvolta tulburări anxios-depresive și tulburări de personalitate de tip borderline.
• abandonic1 (adj.) — Care manifestă un complex sau o teamă patologică de abandon; referitor la comportamentele neurotice sau defensive declanșate de frica de părăsire. O structură abandonică (sau personalitate abandonică) tinde să dezvolte un atașament dependent, manifestând posesivitate extremă sau, dimpotrivă, tendința de a rupe preventiv relațiile de teamă să nu fie respinsă.
• Abantiades — Patronimic mitologic grecesc utilizat pentru a-i desemna pe descendenții regelui Abas al Argosului, cel mai cunoscut fiind Perseu. În istoria medicinei, psihanaliză și antropologie culturală, figura lui Perseu (Abantiades) și mitul Meduzei sunt studiate în legătură cu 'complexul Meduzei' (simbolismul paraliziei psihice cauzate de frică sau traumă) și cu utilizarea apotropă a sângelui Gorgonei ca remediu dual, otrăvitor sau vindecător.
• Abantiadul — Forma articulată și românizată a patronimicului Abantiades, reprezentându-l în mod direct pe Perseu, fiul lui Zeus și al Danayei. În istoria medicinei și în psihologia arhetipală, figura Abantiadul este interpretată ca simbol al chirurgului sau al terapeutului curajos care folosește instrumente ascuțite (metafora sabiei) pentru a extirpa simbolic 'monstrul' patologic sau trauma psihică ce împietrește dezvoltarea pacientului.
• Abaris — Figură legendară din mitologia greacă, cunoscut ca Abaris Hiperboreul, preot al lui Apollo, medic, vindecător și șaman atestat de Pindar și Herodot. În istoria medicinei și antropologie, este studiat ca reprezentant al practicilor medicale arhaice pre-științifice (iatromantis), vindecând epidemii prin incantații, exorcisme și ritualuri de purificare spirituală.
• abărlău — Termen din medicina populară românească sau fitoterapia arhaică utilizat regional pentru a denumi extracte, infuzii concentrate sau soluții empirice preparate din plante cu efecte purgative puternice, vomitive sau ușor toxice. În vechile practici empirice din sate, aceste amestecuri curative erau folosite pentru 'curățarea sângelui' sau eliminarea paraziților intestinali, intoxicațiile accidentale cu abărlău fiind frecvent documentate în rapoartele medicilor de plasă din secolele trecute.
• abarticular — Termen medical folosit pentru a descrie structuri, procese inflamatorii sau simptome localizate în exteriorul unei articulații, dar în imediata ei vecinătate (tendoane, ligamente, burse seroase). Reumatismul abarticular (cum sunt tendinitele sau bursitele) se manifestă prin dureri periarticulare, fără a afecta cartilajul sau membrana sinovială internă a articulației propriu-zise.
• Abas — Rege legendar al Argosului în mitologia greacă, bunicul lui Perseu, cunoscut pentru scutul său sacru înzestrat cu puteri magice ce puteau paraliza inamicii. În istoria medicinei, psihanaliză și antropologie, figura lui Abas și linia sa dinastică sunt analizate în legătură cu arhetipurile fricii somatizate, unde privirea sau scutul mitic servesc ca metafore pentru mecanismele psihice de apărare ce induc blocaje motorii sau crize de conversie isterică.
• abate1 (s.m.) — Superior al unei mănăstiri romano-catolice (stareț). În istoria medicinei și a asistenței spitalicești, abații au jucat un rol administrativ major în Evul Mediu, coordonând spitalele monastice (xenodochia) și azilurile atașate abațiilor, unde pelerinii, săracii și bolnavii primeau îngrijire și adăpost.
• abațial — Care aparține unei abații sau unui abate; referitor la structurile administrative, proprietățile sau instituțiile caritabile conduse de un superior monastic catolic. În istoria sănătății publice, spitalele și infirmeriile abațiale reprezentau nucleul asistenței medicale medievale europene, deținând primele farmacii organizate și grădini cu plante medicinale.
• abație — Mănăstire catolică de mari dimensiuni, autonomă, condusă de un abate sau de o abatesă, care cuprinde adesea un ansamblu de clădiri administrative și de cult. În evoluția istorică a medicinei, o abație funcționa ca un centru de asistență socială și spitalicească complex, integrând un sanatoriu rudimentar, o leprozerie (în caz de epidemii) și laboratoare timpurii pentru distilarea esențelor medicinale.
• abatiză — Obstacol defensiv format din arbori tăiați și prăbușiți cu ramurile ascuțite îndreptate spre inamic. În istoria medicinei militare și a epidemiologiei de teren, zonele cu abatize acumulat reziduuri organice și apă stagnantă, devenind focare insalubre și medii de propagare a vectorilor (țânțari, șobolani) responsabili de epidemii de malarie, tifos sau holeră în rândul trupelor asediate.
• abatoriu — Termen arhaic utilizat ca adjectiv pentru a descrie tot ceea ce aparține, este legat de sau provine de la un abator ori dintr-un spațiu de sacrificare a animalelor. În vechile regulamente sanitare și manuale de igienă din secolul al XIX-lea, se folosea pentru a defini normele, reziduurile sau taxele aferente activităților de tăiere a vitelor.
• abătut — Termen clinic utilizat pentru a descrie starea unui pacient care prezintă o dispoziție deprimată, apatie, tristețe profundă, descurajare și o scădere marcată a energiei psihomotorii. În semiologia psihiatrică, comportamentul abătut este un indicator de bază (simptom prodromal sau central) pentru episoadele depresive majore, distimie, tulburările de adaptare sau sindromul de burnout, fiind adesea asociat cu bradipsihia (gândire lentă) și hipomimia (expresivitate facială redusă).
• abazic — Termen medical care descrie o persoană afectată de abazie, caracterizată prin incapacitatea parțială sau totală de a merge sau de a-și menține stațiunea verticală, deși forța musculară, sensibilitatea și coordonarea segmentelor în poziție culcat sunt complet păstrate. Se întâlnește în afecțiuni neurologice organice (leziuni frontale, cerebeloase, sindroame extrapiramidale) sau în tulburări de conversie psihogenă (isteria clasică, unde apare sub forma sindromului de astazie-abazie).
• abazică — Forma feminină a adjectivului abazic, utilizată pentru a descrie o pacientă, o tulburare sau o manifestare clinică (cum ar fi o postură sau o tulburare de mers) caracterizată prin incapacitatea de a merge, în ciuda păstrării forței musculare în poziție culcat. În literatura medicală, se folosește frecvent pentru a califica natura psihogenă sau organică a unei disfuncții motorii specifice sexului feminin sau unui element anatomic.
• abazie — Simptom neurologic și neuropsihiatric caracterizat prin imposibilitatea totală sau parțială de a merge, în condițiile în care forța musculară, coordonarea mișcărilor în poziție orizontală și sensibilitatea picioarelor sunt intacte. Poate avea o cauză organică, corelată cu leziuni ale lobului frontal, ale cerebelului sau ale căilor vestibulare, sau o cauză funcțională (psihogenă), întâlnită în cadrul tulburărilor de conversie (disociative), unde apare frecvent asociată cu astazia (imposibilitatea de a sta în picioare).
• abbevilian — Termen care se referă la cultura Abbeviliană (Abbevillian), o etapă timpurie a Paleoliticului inferior din Europa, caracterizată prin utilizarea primelor unelte bifaciale cioplite rudimentar. În antropologia medicală și evolutivă, este studiată pentru a înțelege evoluția biomecanicii mâinii, dezvoltarea creierului și abilitățile cognitive primare ale hominizilor timpurii.
• Abbeville — Localitate din Franța unde au fost descoperite primele vestigii ale culturii paleolitice inferioare. În studiile de antropologie fizică și paleoantropologie medicală, situl este de referință pentru analiza resturilor osteologice timpurii și a primelor interacțiuni bio-culturale ale hominizilor europeni.