#propozitie

• adjectival — Care aparține adjectivului, care se referă la adjectiv sau care are caracteristicile gramaticale și funcționale ale acestei părți de vorbire. Se utilizează pentru a descrie locuțiuni, propoziții subordonate, funcții sintactice sau categorii morfologice care se comportă structural la fel ca un adjectiv.
• adverbial — Care are natura, valoarea sau funcția unui adverb; rezultat din transformarea sau utilizarea unei alte părți de vorbire cu rol de adverb. În analiza sintactică, termenul descrie structuri complexe, locuțiuni sau propoziții subordonate întregi care îndeplinesc rolul de determinant circumstanțial în raport cu un element regent.
• adversativă — Formă de gen feminin a adjectivului adversativ; utilizat substantivat pentru a desemna o propoziție coordonată adversativă sau o conjuncție din aceeași clasă semantică. În sintaxa frazei, conceptul definește structura izolată prin virgulă care introduce o nuanță de barieră logică sau contrastivă parțială față de propoziția principală sau regentă.
• afirmație — Enunț, declarație sau propoziție prin care se susține cu certitudine că un fapt este adevărat, real ori existent; asertare formală a unei stări de lucruri. În logica formală, o afirmație reprezintă atribuirea conștientă și demonstrabilă a unui predicat logic unui anumit subiect, fiind evaluată sistematic prin valori de adevăr și constituind opusul negării.
• afirmativ — 1. Care afirmă, care susține sau confirmă ceva; care conține o afirmație sau exprimă un acord; opus lui negativ. 2. În lingvistică, se referă la o propoziție sau formă verbală care confirmă predicția enunțului. 3. Ca adverb, servește la exprimarea confirmării, având sensul de 'da', 'exact' sau 'întocmai' în protocoalele de radiocomunicații militare și civile.
• apozare — Acțiunea de a apoza și rezultatul ei; operație sintactică prin care un element nominal este atașat unui alt termen din enunț cu funcție apozitivă, oferind o identificare, o particularizare sau o explicație suplimentară. Reprezintă mecanismul de generare a apozițiilor în structura de suprafață a limbii, adesea marcat grafic prin virule, linii de pauză sau două puncte.
• apozitivă — Forma de feminin a adjectivului apozitiv, utilizată adesea ca substantiv pentru a desemna o propoziție subordonată apozitivă sau o construcție sintactică izolată care îndeplinește funcția de determinat explicativ pe lângă un termen regent. Rolul ei structural este de a redefini, identifica sau detalia un antecedent nominal sau pronominal prin delimitare intonațională clară.
• argotaxie — Structura sintactică particulară și regulile de organizare a propozițiilor în cadrul unui argot sau limbaj codificat; modul specific în care elementele de argou sunt ordonate și articulate structural într-un enunț pentru a asigura funcția de criptare a mesajului. Termenul descrie deviațiile sistematice de la topica și sintaxa limbii standard, folosite ca mecanism de izolare comunicațională.
• asertoriu — Variantă semantică perfect echivalentă cu termenul 'asertoric'; care afirmă sau neagă o stare de fapt ca fiind reală și incontestabilă din punct de vedere empiric. Folosit în mod deosebit în traducerile clasice ale tratatelor de logică formală pentru a defini valoarea de adevăr contingentă a unei propoziții declarative.
• atributiv — Care exprimă o însușire, o calitate sau un atribut; care are funcția sau rolul unui atribut în propoziție. În lingvistică, descrie o unitate sintactică (cum ar fi o propoziție subordonată atributivă) care determină un substantiv, explicându-i sau restrângându-i înțelesul structural.
• atributivă — Propoziție subordonată secundară care îndeplinește în frază o funcție sintactică similară unui atribut, determinând un substantiv, un pronume sau un numeral din propoziția regentă. Ca adjectiv în formă feminină, descrie orice structură gramaticală, valoare semantică sau caracteristică lexicală care servește la calificarea ori identificarea unui element nominal.