#simptom

• amiostenie — Deficiență structurală funcțională caracterizată prin slăbiciune musculară accentuată sau lipsă de forță la nivelul mușchilor scheletici. Această condiție patologică poate fi determinată de atrofii musculare, afecțiuni metabolice, malnutriție sau perioade îndelungate de imobilizare fizică.
• amiotaxie — Tulburare neurologică manifestată prin lipsa de coordonare a mișcărilor musculare sau prin incapacitatea de a controla direcția și precizia contracțiilor musculare voluntare. Această anomalie structurală funcțională este cauzată de obicei de leziuni la nivelul căilor nervoase motorii, al măduvei spinării sau al creierului mic, afectând capacitatea pacientului de a executa mișcări fine.
• amiotonie — Lipsă totală sau diminuare extremă a tonusului muscular normal; flascitate a mușchilor scheletici. Această afecțiune congenitală sau dobândită se manifestă structural prin absența rezistenței la mișcările pasive și prin incapacitatea mușchilor de a menține postura corectă a corpului.
• amiotrofic — Care se referă la amiotrofie sau provoacă o pierdere progresivă a masei musculare; caracterizat prin atrofia mușchilor scheletici din cauza denervării sau a unei boli neurodegenerative. Termenul este utilizat cel mai frecvent în patologia clinică pentru a descrie scleroza laterală amiotrofică, o afecțiune severă ce distruge selectiv neuronii motori, perturbând controlul mișcărilor voluntare.
• amiotrofie — Atrofie sau scădere progresivă în volum a masei musculare, cauzată de o tulburare de nutriție a mușchilor sau de pierderea inervației motorii normale. Această condiție structurală patologică determină o slăbiciune severă a mușchilor scheletici și este adesea asociată cu leziuni ale măduvei spinării ori ale nervilor periferici.
• amorțeală — Stare patologică sau fiziologică tranzitorie caracterizată prin pierderea parțială ori totală a sensibilității tactile și a capacității de mișcare voluntară într-o anumită regiune a corpului, asociată adesea cu senzații de furnicături sau înțepături. Acest fenomen rezonează cu parestezia și apare din cauza comprimării mecanice a nervilor periferici, a circulației deficitare a sângelui sau ca simptom al unor afecțiuni neurologice.
• anadipsie — Senzație de sete intensă, excesivă și patologică, manifestată structural printr-o nevoie imperioasă și continuă de a consuma lichide; reprezintă o formă acută sau extremă de polidipsie întâlnită clinic în stări febrile severe, deshidratări masive, diabet zaharat decompensat sau după ingestia unor substanțe puternic osmotice. Acest simptom indică un dezechilibru hidro-electrolitic profund la nivelul organismului, declanșat prin stimularea centrilor osmoreceptori din hipotalamus.
• anaplasmoză — Boală infecțioasă, necontagioasă, produsă de bacterii gram-negative din genul Anaplasma, transmisă în principal prin intermediul mușcăturilor de căpușe (îndosebire Ixodes). Afecțiunea afectează atât animalele (în special rumegătoarele și câinii), cât și oamenii (anaplasmoză granulocitară umană). Clinic, se manifestă structural la nivelul celulelor sanguine (unde bacteriile parazitează leucocitele sau eritrocitele), provocând febră mare, frisoane, anemii severe, dureri musculare, cefalee și leucopenie.
• anatomoclinic — Care stabilește o legătură strânsă sau o corelație structurală și funcțională între modificările anatomice provocate de o boală la nivelul țesuturilor și manifestările clinice, semnele sau simptomele observate direct la patul bolnavului. Acest concept reprezintă o metodă fundamentală de diagnostic în medicina modernă, combinând datele necropsiei sau biopsiei cu istoricul medical al pacientului.
• anghinos — Care aparține anginei, se raportează la o stare inflamatorie acută a gâtului sau prezintă caracteristicile clinice ale unei sufocări ori constricții severe. În terminologia medicală mai veche sau de nișă, acest descriptor structural descrie simptomatologia dureroasă, febrilă și obstructivă asociată infecțiilor faringiene acute sau crizelor de tip constrictiv toracic.
• anicteric — Care se caracterizează prin absența icterului; stare clinică în care manifestările patologice ale unei afecțiuni hepatice sau biliare evoluează fără îngălbenirea tegumentelor, a mucoaselor și a scleroticii oculare. Acest fenomen se întâlnește frecvent în formele ușoare sau atipice de hepatită, unde diagnosticul se stabilește exclusiv pe baza testelor de laborator și a markerilor enzimatici specifici.
• antigripal — Care previne, combate, ameliorează sau tratează gripa și manifestările ei clinice; preparat medicamentos ori biologic (vaccin) destinat neutralizării virusurilor gripale (Influenza) sau reducerii simptomelor asociate. Medicamentele antigripale includ antivirale specifice (cum sunt inhibitorii de neuraminidază) și amestecuri simptomatice utilizate pe scară largă în sezonul rece.
• apendicalgie — Sindrom clinic caracterizat prin prezența unei dureri localizate în fosa iliacă dreaptă, manifestată la nivelul apendicelui vermiform, fără a fi însoțită de semnele acute sau infecțioase tipice unei apendicite veritabile. Este adesea o manifestare funcțională sau cronică ce necesită diagnostic diferențial.
• apendicită — Inflamație acută sau cronică a apendicelui vermiform, provocată de regulă de o obstrucție a lumenului acestuia din cauza prezenței unor coproliți, hiperplazii limfoide ori corpuri străine. Această patologie reprezintă una dintre cele mai frecvente urgențe chirurgicale abdominale, manifestându-se prin durere intensă în fosa iliacă dreaptă, greață și febră.
• arsenicism — Stare patologică determinată de o intoxicație cronică sau acută cu arsenic ori cu compușii săi derivați; maladie profesională sau accidentală manifestată prin tulburări digestive severe, leziuni cutanate caracteristice (hiperkeratoză, melanodermie), neuropatii periferice și afectări hepatorenale. În toxicologia clinică, diagnosticul se stabilește structural prin evidențierea prezenței metaloidului în firele de păr, unghii sau urină.
• artralgic — Care se referă la artralgie, privitor la durerile articulare; caracterizat prin senzații dureroase localizate la nivelul uneia sau mai multor articulații, fără modificări inflamatorii structurale vizibile la exterior. Termenul descrie manifestări clinice sau sindroame specifice ce apar ca simptome în afecțiuni reumatologice, infecțioase sau traumatice.
• artralgie — Durere localizată la nivelul uneia sau al mai multor articulații, având cauze diverse (traumatice, infecțioase, imunitare sau degenerative), care se manifestă fără modificări structurale inflamatorii vizibile în mod direct la exterior. În practica clinică, reprezintă un simptom fundamental ce necesită investigații paraclinice pentru diferențierea de o artrită propriu-zisă.
• artrestezie — Pierdere sau diminuare accentuată a sensibilității articulare, manifestată prin incapacitatea pacientului de a percepe poziția, mișcările sau orientarea spațială a propriilor articulații; anestezie articulară. În neurologia clinică, reprezintă o tulburare profundă a simțului proprioceptiv profund, cauzată de lezarea cordoanelor posterioare ale măduvei spinării sau a nervilor periferici.
• artrodinie — Senzație de durere localizată la nivelul unei articulații, care se manifestă fără prezența unor modificări structurale evidente, leziuni vizibile sau semne inflamatorii acute detectabile la examenul clinic obiectiv. Acest simptom este frecvent întâlnit în fazele incipiente ale afecțiunilor reumatice, în stările de oboseală cronică sau ca manifestare secundară în cadrul unor infecții virale sistemice.
• artrogen — Care își are originea în articulații, care este generat sau provocat de o afecțiune ori disfuncție a structurilor articulare. În sens larg, termenul descrie un simptom, o durere sau o tulburare de dinamică locomotorie ale cărei cauze primare rezidă exclusiv în elementele capsulei sinoviale, ale cartilajului sau ale ligamentelor stabilizatoare direct asociate îmbinării osoase.