Dicționarul de Științe ale Limbii

• adjectiva — A schimba valoarea gramaticală a unui cuvânt (substantiv, participiu, gerunziu etc.) prin transformarea lui în adjectiv sau prin atribuirea unor funcții specifice acestei clase morfologice. În sens reflexiv, descrie procesul prin care o parte de vorbire dobândește calități adjectivale în mod contextual sau permanent în evoluția limbii.
• adjectivator — Care servește la transformarea unui cuvânt dintr-o altă parte de vorbire în adjectiv; element morfologic, sufix sau procedeu sintactic prin care se realizează adjectivarea unei unități lexicale, cum ar fi un substantiv sau un verb, oferindu-i proprietăți flexonare specifice claselor calificative.
• agentiv —
• analitism — Tendință structurală sau caracteristică a unei limbi de a recurge la mijloace analitice (cuvinte separate, topica fixă, prepoziții) pentru a exprima raporturile gramaticale dintre cuvinte, în detrimentul flexiunii morfologice bogate (sufixe, cazuri, desinențe). Reprezintă un fenomen evolutiv major observat în trecerea de la limbi sintetice (cum ar fi latina clasică) la limbi moderne (cum sunt limbile romanice sau engleza), marcând simplificarea formelor interne ale cuvântului.
• aorist — Timp verbal trecut, propriu limbilor elină, sanscrită, slavă veche, dar și unor limbi moderne precum bulgara, sâbba sau dialecte ale limbii române (folosit popular ca perfect simplu). Exprimă o acțiune complet încheiată în trecut, considerată în mod global, fără a se preciza durata, desfășurarea sau legătura ei cu momentul prezent.
• aplologie — Modificare fonetică accidentală sau regulată constând în eliminarea uneia dintre cele două silabe identice ori asemănătoare care se succed imediat în interiorul unui cuvânt sau la joncțiunea dintre două cuvinte. Acest fenomen structural de simplificare tinde să fluidizeze pronunția, un exemplu clasic în limba română fiind evoluția unor forme compuse sau derivate în care elementele repetitive sunt eliminate natural.
• ardelenism — Fapt de limbă, particularitate fonetică, lexicală, sintactică sau morfologică specifică subdialectului sau graiurilor românești vorbite în Ardeal (Transilvania), integrat sau nu în limba literară comună. În sens structural, ardelenismul reprezintă un idiom regional sau un împrumut istoric (predominant din maghiară sau germană) utilizat de vorbitorii din spațiul intracarpatic, servind ca marcă identitară și obiect de studiu dialectologic.
• arie dialectală — Zonă geografică sau teritoriu continuu în care este răspândit un anumit idiom, grai ori dialect, sau în care se manifestă aceleași particularități și fenomene lingvistice (fonetice, lexicale, morfologice ori sintactice), delimitate structural pe hărțile specializate prin izoglose.
• asibilare — Proces fonetic prin care o consoană ocluzivă se transformă într-o consoană sibilantă (fricativă sau africată) sub influența unei vocale palatale sau a unui element semivocalic. În sens structural, acest fenomen istoric explică evoluția unor sunete din limba latină către limbile romanice, cum ar fi trecerea de la ocluzivele dentare la africate.
• asindetic — Referitor la asindet; care realizează legătura dintre cuvinte, grupuri de cuvinte sau propoziții prin juxtapunere, eliminând complet conjuncțiile coordonatoare. În sens structural și stilistic, descrie o construcție sintactică ce imprimă ritm, rapiditate și o dinamică deosebită textului literar ori discursului retoric.
• aspectiv — Care se referă la aspectul verbal sau exprimă aspectul unei acțiuni; sistem, indice sau morfem gramatical care indică modul în care este privită desfășurarea în timp a acțiunii exprimate de un verb (ca realizată, în curs de desfășurare, repetată sau momentană), dincolo de valoarea temporală absolută a acesteia.
• atributivă — Propoziție subordonată secundară care îndeplinește în frază o funcție sintactică similară unui atribut, determinând un substantiv, un pronume sau un numeral din propoziția regentă. Ca adjectiv în formă feminină, descrie orice structură gramaticală, valoare semantică sau caracteristică lexicală care servește la calificarea ori identificarea unui element nominal.
• autonim — Numele pe care o comunitate lingvistică, etnică sau culturală și-l atribuie ei înșiși în propria limbă, în opoziție cu exoniul (numele dat de străini); cuvânt folosit în mod autoreferențial pentru a desemna propria entitate structurală. În lingvistică, descrie de asemenea utilizarea unui termen pentru a se reprezenta pe sine însuși din punct de vedere formal, mai degrabă decât pentru a indica obiectul sau conceptul din realitate pe care îl denotă în mod obișnuit.