#arch

• ab uno disce omnes — Expresie latină extrasă din Eneida lui Virgiliu, însemnând literal 'de la unul singur învață să-i cunoști pe toți'. În context clinic și epidemiologic, este utilizată pentru a descrie un caz tipic sau un eșantion reprezentativ dintr-o populație, sugerând că analiza detaliată a unui singur subiect caracteristic permite înțelegerea manifestărilor generale ale unei întregi patologii sau epidemii.
• abagiubă — Formă feminină regională și arhaică extrem de rară, derivată din mediul breslelor, desemnând fie soția unui abagiu (meșteșugar de haine din lână groasă), fie o femeie care practica ea însăși prelucrarea domestică a pănurii sau comercializarea secundară a abalei în târgurile rurale.
• abaldă — Termen arhaic și regional extrem de rar, atestat în unele glosare din nordul Transilvaniei, utilizat istoric pentru a descrie o unealtă rudimentară din lemn (pisălog gros sau zdrobitor) folosită în gospodăriile țărănești sau de către vracii locali pentru mărunțirea și zdrobirea scoarței de copac, a rădăcinilor fibroase sau a grăsimilor animale utilizate la prepararea remediilor și unguentelor empirice.
• abalienat — Termen medical și juridic arhaic folosit pentru a descrie o persoană care și-a pierdut facultățile mintale, discernământul sau contactul cu realitatea; alienat mintal. În contextul expertizelor medico-legale vechi, calitatea de abalienat atrăgea după sine lipsa responsabilității penale și necesitatea instituirii unei tutele legale.
• abalienațiune — Variantă fonetică arhaică a substantivului abalienare (alienare mintală, pierdere a facultăților cognitive). Introdusă în limba română în perioada modernizării terminologiei științifice sub influență latino-franceză, era folosită în cercurile academice medicale timpurii pentru a indica starea de rătăcire a minții sau demența.
• abănat — Termen medical vechi, regional sau arhaic, utilizat în trecut în satele românești pentru a descrie o stare de uluială, amețeală severă, confuzie mentală sau tulburare de conștiență (stupoarea). În semiologia psihiatrică timpurie, cuvântul califica pacienții care prezentau un comportament absent, privire fixă și lentoare psihomotorie accentuată, simptome specifice stărilor post-critice epileptice, encefalopatiilor toxice sau episoadelor catatonice.
• Abantiadul — Forma articulată și românizată a patronimicului Abantiades, reprezentându-l în mod direct pe Perseu, fiul lui Zeus și al Danayei. În istoria medicinei și în psihologia arhetipală, figura Abantiadul este interpretată ca simbol al chirurgului sau al terapeutului curajos care folosește instrumente ascuțite (metafora sabiei) pentru a extirpa simbolic 'monstrul' patologic sau trauma psihică ce împietrește dezvoltarea pacientului.
• Abanul — Termen arhaic extrem de rar, atestat în vechi scrieri apocrife balcanice sau manuscrise de leacuri, desemnând personificarea simbolică sau demonică a unei afecțiuni febrile acute ori a unui spasm muscular sever. În medicina populară medievală, bolile erau deseori numite cu nume proprii stranii (cum e Abanul) pentru a facilita ritualurile de exorcizare medicală și descântecele destinate alungării durerii.
• Abas — Rege legendar al Argosului în mitologia greacă, bunicul lui Perseu, cunoscut pentru scutul său sacru înzestrat cu puteri magice ce puteau paraliza inamicii. În istoria medicinei, psihanaliză și antropologie, figura lui Abas și linia sa dinastică sunt analizate în legătură cu arhetipurile fricii somatizate, unde privirea sau scutul mitic servesc ca metafore pentru mecanismele psihice de apărare ce induc blocaje motorii sau crize de conversie isterică.
• Abason — Termen mitologic și arhaic rar, întâlnit în superstițiile medievale și în manuscrisele magico-medicale din spațiul sud-european, reprezentând personificarea demonică a unei afecțiuni psihice acute sau a unui delir furios. În medicina empirică veche, crizele epileptice severe sau episoadele psihotice erau adesea atribuite posesiei de către Abason, vindecarea fiind încercată prin descântece, exorcisme și afumări cu plante cu efect sedativ.
• abătătoare — Termen anatomic vechi sau regional utilizat în trecut pentru a descrie o structură musculară, un ligament sau un canal derivat care realizează o deviere, o abducție sau o schimbare de direcție a unui flux fiziologic ori a unui segment corporal. În primele traduceri de manuale medicale și tratate de disecție din limba latină sau franceză în limba română, cuvântul era folosit ca echivalent pentru mușchii abductori (care îndepărtează un membru de axul median al corpului).
• abatoriu — Termen arhaic utilizat ca adjectiv pentru a descrie tot ceea ce aparține, este legat de sau provine de la un abator ori dintr-un spațiu de sacrificare a animalelor. În vechile regulamente sanitare și manuale de igienă din secolul al XIX-lea, se folosea pentru a defini normele, reziduurile sau taxele aferente activităților de tăiere a vitelor.
• Abbeville — Localitate din Franța unde au fost descoperite primele vestigii ale culturii paleolitice inferioare. În studiile de antropologie fizică și paleoantropologie medicală, situl este de referință pentru analiza resturilor osteologice timpurii și a primelor interacțiuni bio-culturale ale hominizilor europeni.
• abdicațiune — Variantă arhaică și etimologică pentru termenul 'abdicare' sau 'abdicație', utilizată frecvent în textele medico-legale românești din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. În contextul expertizării alienaților, cuvântul desemna actul formal prin care un individ își abandona funcțiile civile sau patrimoniul, validitatea acestui act fiind contestată în instanță pe baza dovezilor de alienație mintală, manie sau tulburări cognitive severe.
• abducțiune — Formă arhaică și etimologică pentru termenul 'abducție', utilizată în trecut în literatura medicală românească pentru a descrie mișcarea de îndepărtare a unui segment corporal sau a globului ocular de axul median. În vechile tratate de semiologie și expertiză medico-legală, această dinamică motorie era analizată pentru a verifica integritatea căilor nervoase periferice sau prezența rigidității musculare specifice stărilor catatonice.
• abea — Formă grafică veche și regională pentru advebul modern 'abia', utilizată în trecut în textele juridico-medicale și în foile de observație din primele ospicii românești pentru a exprima o limită temporală, un efort extrem sau o insuficiență funcțională. În analizele psiholingvistice ale textelor pacienților cu degradare cognitivă senilă sau tulburări de vorbire disartrice, păstrarea unor astfel de forme arhaice este studiată ca marker al regresiei lexicale sau al conservării automate a graiului matern natal.
• aberațiune — Formă arhaică și livrescă a neologismului 'aberație', utilizată în textele juridice, filosofice și medicale din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea pentru a desemna o eroare gravă de judecată, o rătăcire a rațiunii sau o deviere flagrantă de la normele morale stabilite. În vechea jurisprudență românească, termenul califica o mărturie sau o interpretare absurdă a legii, considerată o rătăcire intelectuală temporară a celui care o formula.
• abeș — Termen arhaic din medicina populară românească, utilizat regional în trecut pentru a denumi viermii intestinali, limbricii (Ascaris lumbricoides) sau, în sens larg, paraziții interni ai organismului uman și veterinar. În vechile credințe empirice din sate, prezența unui abeș era asociată cu simptome precum spasmele abdominale nocturne, scrâșnitul din dinți la copii, lipsa poftei de mâncare sau stările de slăbiciune extremă, fiind combătut cu remedii fitoterapeutice agresive din plante amare.
• abețe — Formă de plural arhaică și regională utilizată în trecut în anumite graiuri transilvănene pentru a denumi literele alfabetului, abecedarul sau primele noțiuni elementare ale unei discipline. În contextul semiologiei neurologice și pedagogiei clinice vechi, termenul era întrebuințat metaforic pentru a evalua capacitatea de memorare și reproducere a pacienților care sufereau de tulburări cognitive ușoare sau amnezii post-traumatice, testându-se dacă aceștia își mai aminteau 'abețele' (cunoștințele de bază).
• abie — Variantă regională arhaică folosită în trecut în anumite zone ale Carpaților pentru a denumi bradul (Abies alba) sau rășina pură extrasă din scoarța coniferelor. În medicina populară românească, unguentele preparate pe bază de 'abie' (grăsime amestecată cu rășină și ceară de albine) erau folosite empiric de vindecătorii din sate ca cicatrizante puternice pentru rănile deschise ale bunicilor sau ca balsamuri pectorale împotriva lingoarei și aprinderii de plămâni.