#asca

• Axenie — Nume de familie românesc provenit din latura onomastică a prenumelui 'Axenia' sau prin transformarea patronimică a acestuia. În context social și istoric, reflectă descendența dintr-o linie familială marcată de un strămoș de vază sau poartă conotații regionale legate de ospitalitate și deschidere culturală. Este un nume cu o frecvență moderată, întâlnit cu precădere în anumite arii geografice ale arealului românesc.
• Axente — Nume propriu românesc, utilizat atât ca prenume masculin, cât și ca nume de familie, provenit pe filieră elenă și slavă din numele 'Auxentios' (derivat din verbul 'auxano', care înseamnă 'a crește', 'a spori' sau 'a progresa'). Din punct de vedere istoric și cultural, evocă ideea de dezvoltare, prosperitate și evoluție spirituală, fiind purtat de-a lungul timpului de personalități marcante ale spațiului transilvănean și național.
• Axina — Prenume feminin românesc de origine grecească, reprezentând o variantă populară și arhaică a numelui 'Xenia' sau o formă derivată din 'Axinia'. Numele poartă semnificația profundă de 'gazdă primitoare' ori 'străină bine primită', fiind utilizat cu precădere în comunitățile rurale tradiționale din secolele trecute. În prezent, este un nume rar, păstrat în arborele genealogic al unor familii sau în documente istorice.
• Axinia — Nume propriu românesc de sorginte greco-slavă, utilizat preponderent ca prenume feminin și, prin consolidare patronimică, ca nume de familie. Provine direct din numele rusesc 'Aksinya', o adaptare a grecescului 'Xenia' (xenon), având înțelesul de 'ospitalitate', 'prietenoasă cu străinii' sau 'oaspete dorit'. Păstrează o aură tradițională, fiind des întâlnit în scrierile literare clasice și în zonele de interferență culturală din estul țării.
• Axinte — Nume propriu românesc, utilizat pe scară largă ca nume de familie și, istoric, ca prenume masculin. Provine pe filieră greco-slavă din etimonul 'Auxentios' (prin varianta intermediară Axentio/Axente), purtând semnificația structurală de 'cel care aduce spor', 'care crește' sau 'progresează'. Este un nume cu o frecvență ridicată în spațiul istoric românesc, fiind purtat de cronicari vestiți (cum ar fi Axinte Uricariul) și reprezentând un element solid al patrimoniului onomastic național.
• axion — Imn religios solemn de slavă și laudă intonat în Biserica Ortodoxă în cadrul Sfintei Liturghii, imediat după sfințirea Sfintelor Daruri, dedicat iperduliei și cinstirii delicate a Sfintei Fecioare Maria. Denumirea provine din limba greacă, de la primele cuvinte ale cântării liturgice 'Axion estin' ('Cuvine-se cu adevărat' sau 'Vrednic este'). Istoric, textul este format structural din două părți distincte: prima reprezentând o introducere athonită din secolele X-XI, iar a doua fiind un irmos compus în secolul al VIII-lea de sfântul Cosma Melodul.
• ayahuasca — Băutură ritualică psihoactivă, infuzie sau decoct de plante originară din culturile indigene ale bazinului amazonian, preparată structural prin fierberea viței de vie Banisteriopsis caapi împreună cu frunze de Psychotria viridis. Acest preparat entheogen conține alcaloizi beta-carboline care acționează ca inhibitori de monoaminoxidază (IMAO), permițând dimetiltriptaminei (DMT) din frunze să fie absorbită activ de organism pentru a induce stări modificate de conștiință, viziuni profunde și o detoxifiere organică intensă utilizată în șamanism.
• Ayala — Nume propriu polisemantic de origine bască sau spaniolă, utilizat pe scară largă ca nume de familie internațional și toponim geografic. Etimologia sa provine din termenul basc 'aiher' (pantă, coastă) sau 'alha' (pășune), definind structural o așezare situată pe un teren înclinat. În cultura modernă, numele este asociat cu personalități istorice, mărci celebre de șampanie (Casa Ayala) sau holdinguri economice majore din Asia, sugerând stabilitate și prestigiu comercial.
• azimit — Termen utilizat istoric și teologic în Biserica Creștină Răsăriteană (Ortodoxă) pentru a-i desemna pe creștinii de rit apusean (Catolici) care folosesc pâinea nedospită (azima / ostia) la celebrarea Sfintei Euharistii; ca adjectiv, descrie cultul, ritualul sau elementele liturgice bazate pe folosirea azimei.
• azimiu — Care aparține sau se referă la cultul, ritualul ori utilizarea azimei (pâinii nedospite) în liturghie; termen teologic rar, folosit istoric în scrierile polemice pentru a descrie practicile euharistice specifice Bisericii Apusene.
• Aznavour — Nume de familie celebru de origine armeană, purtat la nivel mondial în special de legendarul șansonier, compozitor și actor francez Charles Aznavour (născut Shahnour Vaghinag Aznavourian); numele este recunoscut ca un simbol al excelenței în muzica pop și șansoneta secolului XX, remarcându-se prin melancolie lirică și interpretări teatrale de excepție.
• Baba-Coaja — Personaj supranatural minor din demonologia populară românească, regăsit în superstiții și sperietori folclorice regionale, adesea utilizat pentru a disciplina copiii neascultători. Reprezentată ca o bătrână hidoasă, solitară și aspră (numele sugerând o piele uscată, zbârcită sau o scoarță rigidă), această figură mitologică acționează ca un spirit punitiv de noapte, similar altor entități precum Baba-Cloandă sau muma pădurii, întrupând fricile ancestrale legate de întuneric și necunoscut.
• Baba-Dochia — Figură centrală a mitologiei românești, personificând simbolic anul vechi care moare, iarna aspră și renașterea primăverii. Legenda o înfățișează ca o mamă vitregă autoritară care își supune nora la munci imposibile (cum ar fi spălarea lânii negre până devine albă); păcălită de apariția timpurie a căldurii, ea pleacă pe munte cu oile, lepădându-și succesiv cele 9 sau 12 cojoace, sfârșind prin a muri înghețată și transformată în stană de piatră alături de turma sa, dând naștere mitului Babelor din primele zile ale lunii martie.
• babalău — Termen popular și regional cu nuanțe depreciative folosit pentru a descrie un bărbat bleg, nătâng, leneș, lipsit de energie sau greoi în mișcări și gândire. În unele contexte folclorice sau superstiții rurale, cuvântul desemnează o sperietoare de copii, un duh nocturn fictiv ori o mască grotescă utilizată în jocurile carnavalești de iarnă, sugerând o apariție bizară, deșirată sau comică, menită să stârnească râsul ori o teamă ușoară.
• babău — Personaj imaginar de gen masculin din mitologia populară românească, reprezentat ca o arătare urâtă, o momâie sau un spirit malefic ascuns în întuneric, folosit în mod tradițional de către părinți ca sperietoare pentru a-i cuminți pe copiii neascultători; prin extensie, desemnează un om urât, sperios sau o persoană cu un aspect fizic respingător.
• Babeș — Nume de familie românesc, celebru la nivel mondial datorită lui Victor Babeș (1854–1926), medic, bacteriolog și morfopatolog de renume, membru al Academiei Române și coautor al primului tratat de bacteriologie din lume; eponim pentru genul de paraziți 'Babesia', boala 'babesioză' și corpusculii 'Babeș-Negri', numele său fiind purtat cu mândrie de Universitatea din Cluj-Napoca (Babeș-Bolyai).
• babic — Salam crud-uscat, tradițional din zona Buzăului, preparat dintr-un amestec de carne de vită și de porc (sau oaie), puternic condimentat cu ardei iute roșu și boia, presat și uscat natural timp de mai multe săptămâni până obține o consistență fermă și un gust picant caracteristic.
• babornă — Termen popular folosit adesea cu o nuanță peiorativă, ironică sau depreciativă pentru a desemna o femeie bătrână, adusă de spate, urâtă sau rea la suflet; zgripțuroaică, babă cloanță. În sens regional sau metaforic, cuvântul poate descrie și o structură veche, degradată sau un obiect masiv, rudimentar și uzat de trecerea timpului, care și-a pierdut utilitatea și estetica primară.
• baborniță — Variante peiorativă și augmentativă pentru a desemna o femeie bătrână, adesea caracterizată prin trăsături fizice neplăcute, comportament răutăcios, cnýitor sau indiscret; cotoroanță, zgripțuroaică. În mentalul colectiv și în folclor, termenul evocă imaginea babei bârfitoare sau a personajului negativ din povești care încearcă să urzească intrigi sau să pună piedici protagoniștilor.
• Băbuș — Nume de familie românesc derivat prin sufixare din radicalul istoric 'babu' sau 'babă'. În onomastica arhaică și genealogia spațiului rural, acest nume s-a format dintr-o poreclă masculinizată sau un diminutiv hipocoristic aplicat unui bărbat aflat în strânsă legătură cu o bunică respectată sau provenit dintr-o descendență matriarhală clar definită.