#folclor

• ablas — Termen regional rar, atestat în unele comunități rurale românești, utilizat pentru a desemna un descântec, o formulă magică de alungare a spiritelor rele sau o practică empirică de îndepărtare a deochiului și a suferințelor psihice ușoare. În studiile de antropologie culturală, cuvântul reflectă mecanismele psihologice tradiționale prin care comunitățile arhaice încercau să restabilească echilibrul emoțional și mental al unui individ afectat de spaime.
• abua — Un termen regional rar sau formă onomatopeică arhaică utilizată în comunitățile tradiționale rurale, având sensul primar de a adăposti, a legăna sau a liniști un copil mic prin sunete repetitive, adesea asociat cu ritualul somnului sau al ocrotirii. În anumite contexte micro-dialectale, verbul sugerează și acțiunea de a adia ușor, fiind o reflectare a fondului expresiv popular menit să descrie mișcări blânde, hipnotice și protectoare din spațiul domestic.
• Aca de Barbu — Denumire populară arhaică sau personaj mitologic regional din credințele vernaculare românești, asociat uneori în descântece, superstiții rurale sau snoave cu o figură autoritară locală (cum ar fi un vătaf sau un boier local numit Barbu) ori cu un instrument tradițional de măsură sau pedeapsă. În unele regiuni, sintagma este păstrată în formă de poreclă colectivă sau zicală ce face trimitere la o rânduială aspră, dar adesea ridicolă ori depășită de timp.
• Adam-Babadam — Formulă toponimică regională, arhaică sau legendară folosită în anumite micro-regiuni din sud-estul României pentru a desemna un loc îndepărtat, izolat ori o așezare străveche cu origini obscure; de asemenea, utilizat în basmele populare ca nume propriu compus atribuit unui personaj mitologic sau unui uriaș de la începutul timpurilor. Acest termen structural păstrează nuanțe din onomastica tradițională influențată de lexiconul turc și balcanic.
• ade — Formă interjecțională populară sau regională utilizată pentru a atrage atenția, a exprima o uimire ușoară, un îndemn ori pentru a întări o afirmație în dialogul informal. Este o variantă fonetică sau trunchiată corelată contextual cu alte elemente exclamative precum 'adevar', 'de', 'ia' sau 'aide', întâlnită cu precădere în graiurile din anumite zone ale țării.
• adease — Variantă arhaică și regională pentru adverbul 'adesea'; exprimă repetarea frecventă a unei acțiuni sau stări într-un interval de timp, având semnificația de 'des', 'în mod repetat' sau 'de multe ori'. Este întâlnit cu precădere în textele literare vechi, în cronicile istorice sau în folclorul poetic regional din anumite zone rurale.
• adonoaia — Termen rar provenit din straturile vechi ale limbii sau din onomastica sacră, utilizat uneori regional pentru a desemna o formă arhaică de adresare solemnă ori o personificare folclorică legată de divinitate. Înțelesul său profund face trimitere la adaptări lingvistice locale ale numelui divin sau la figuri mitologice feminine din narațiunile populare rurale.
• Afanasiev — Nume de familie de origine rusă, devenit celebru la nivel mondial datorită lui Aleksandr Afanasiev (1826–1871), cel mai mare folclorist rus, considerat echivalentul slav al Fraților Grimm. Acesta a compilat și publicat o colecție monumentală de peste 600 de basme, legende și povești populare rusești, salvând de la uitare capodopere ale tradiției orale europene și punând bazele studiilor etnografice moderne în spațiul slav.
• afinică — Formă diminutivală afectuoasă sau regională utilizată pentru a denumi o afină mică, rotundă și bine coaptă (Vaccinium myrtillus). Termenul aparține lexiconului popular și este utilizat în special de comunitățile din zonele montane pentru a individualiza bobițele mărunte și dulci culese manual de pe tufele scunde din pajiștile alpine.
• Aflatu — Formă articulată populară sau regională pentru substantivul 'aflatul', utilizată în satele românești pentru a desemna un rit de divinație, o datină magică sau o practică tradițională de prevestire a viitorului. Obiceiul se desfășura în nopți considerate sacre sau de tranziție calendaristică (cum ar fi Sânzienele, Sfântul Andrei sau Boboteaza), fiind practicat de tinerele fete pentru a-și afla ursitul sau de comunitate pentru a prognoza starea recoltelor.
• agalea — Formă populară veche sau regională extinsă a adverbului 'agale', utilizată în trecut în graiurile locale ori în texte folclorice pentru a descrie o acțiune desfășurată într-un ritm extrem de rar, domol, așezat și fără nicio grabă; pe îndelete.
• agaman — Denumire populară regională sau arhaică atribuită unui personaj mitologic, unui uriaș din legendele românești ori unui om extrem de mâncăcios, lacom și burtos. Termenul este utilizat izolat în graiurile locale pentru a descrie o persoană nesățioasă sau o figură de basm cu proporții gigantice și apetit uriaș.
• aghian — Termen rar sau regional utilizat în trecut în anumite credințe populare ori texte dialectale izolate pentru a descrie un spirit, un personaj mitologic sau o stare legată de supranatural; uneori folosit ca variantă deformată ori poreclă onomastică în comunitățile rurale, având legături etimologice obscure cu sfera religioasă sau ecleziastică.
• aghiău — Termen rar sau regional utilizat în trecut în graiurile locale din anumite zone rurale pentru a descrie un recipient de dimensiuni mici, o cană sau un vas de pământ folosit la transportul apei sau al băuturilor; de asemenea, poate apărea ca o variantă onomastică deformată popular sau poreclă locală.
• aghieu — Termen rar sau regional utilizat în trecut în anumite credințe populare din Transilvania și Banat pentru a descrie o arătare, un spirit nevăzut sau o entitate din folclorul local; uneori folosit ca variantă deformată popular pentru cuvântul 'aghiuță' (drac, demon), păstrând nuanțe peiorative ori umoristice.
• aghioasă — Cântare bisericească lentă, tânguitoare și monotonă, specifică ritualurilor liturgice ortodoxe; prin extensie, în limbajul familiar sau folcloric, descrie un somn adânc, greu și prelungit însoțit uneori de sforăit, sau o tânguire plictisitoare și repetitivă a unei persoane.
• aghipet — Denumire rară, regională sau arhaică utilizată în trecut în graiurile locale din anumite zone rurale pentru a desemna o pasăre răpitoare de noapte sau o variantă populară deformată pentru vulturul pleșuv (hoitar); uneori folosit ca termen de comparație peiorativ pentru o persoană lacomă, posomorâtă ori singuratică.
• aghiuță — Denumire populară, eufemistică și glumeață atribuită dracului sau unui demon de dimensiuni mai mici, unui drăcușor; reprezintă un personaj des întâlnit în basmele și snoavele populare românești, caracterizat mai degrabă prin viclenie mărunta, pozne și naivitate decât prin răutate absolută; prin extensie, se aplică unui copil neastâmpărat, poznaș, iute și foarte inteligent.
• aglico — Formă arhaică și regională de vocativ a numelui propriu feminin Aglica sau, în anumite contexte folclorice, o adresare directă, afectuoasă ori personificată către planta aglică în cadrul descântecelor, invocărilor ritualice sau cântecelor populare tradiționale.
• ahaea — Interjecție veche sau regională utilizată în trecut în mediul rural pentru a exprima un sentiment intens de mirare, uimire, admirație sau, în anumite contexte lirice, un strigăt de nostalgie, jale sau chemare în cadrul cântecelor populare și al hăuliturilor. Această structură fonetică serveva ca marcă orală a stărilor afective profunde, fiind des întâlnită în poezia epică arhaică și în strigătele de haiducie.