#folclor

• ahăli — A scoate strigăte lungi și melodioase, specifice hăuliturilor din zonele montane; a hăuli sau a cânta într-un mod prelung, cu inflexiuni vocale deosebite, pentru a comunica la distanță sau pentru a exprima stări sufletești intense în cadrul muzicii populare tradiționale.
• ahălit — Acțiunea de a ahăli și rezultatul ei; strigăt lung, prelung și tărăgănat, scos după o tehnică vocală arhaică; hăulire tradițională care servește ca ecou sau chemare în zonele de munte. Ca participiu, descrie un sunet sau un cântec interpretat în acest mod.
• aho — Interjecție tradițională utilizată ca formulă ritualică de deschidere și de ritmare în cadrul Plugușorului, colind românesc de Anul Nou. Această structură fonetică onomatopeică, repetată de obicei sub forma 'aho, aho', imită strigătul de îndemn adresat boilor la arat și servește structural pentru a capta atenția gazdelor, marcând pauzele dintre strofele urării populare.
• aht — Exclamație prelungă de durere, suspine grele sau oftat adânc scos de o persoană aflată într-o suferință fizică ori sufletească; dorință arzătoare și neîmplinită care macină interior un individ. În poezia populară, termenul apare frecvent pentru a exprima jalea provocată de dragoste, pierdere sau dor intens.
• aidău — Termen regional rar întâlnit în graiurile transilvănene sau maramureșene, folosit în trecut pentru a desemna un tip de strigăt tărăgănat, o hăulitură lungă sau un refren onomatopeic intercalat în cântecele ciobănești și de haiducie. Structura sa fonetică servea ca semnal de comunicare peste văi sau ca marcă a stărilor de jale și dor în cadrul liricii orale tradiționale.
• aiduc — Variantă fonetică regională sau arhaică (întâlnită în unele graiuri periferice sau în transcrierile timpurii ale textelor folclorice) pentru cuvântul haiduc; răzvrătit înarmat care părăsea comunitatea și se refugia în păduri pentru a lupta împotriva asupririi boierești sau străine, devenind un simbol al libertății rurale.
• aiolo — Interjecție populară veche sau strigăt de jale, mirare ori alarmă, utilizat izolat în graiurile regionale românești pentru a exprima o stare bruscă de uimire, durere fizică, spaimă sau deznădejde profundă în fața unui eveniment neprevăzut. Termenul deține o valoare documentară ridicată pentru studiul manifestărilor exclamative native, fiind întâlnit cu precădere în culegerile de folclor literar, în vaicarelile ritualice tradiționale sau în proza de inspirație rurală veche.
• aitalo — Interjecție populară veche sau strigăt de uimire, deznădejde ori plângere ritmică, utilizat izolat în diverse graiuri regionale românești pentru a exprima o reacție spontană în fața unei vești șocante, a unei dureri fizice sau a unui necaz neprevăzut. Cuvântul este înrudit funcțional cu forme precum 'aiolo' sau 'aoleu', fiind întâlnit în creațiile folclorice tradiționale, în bocetele bătrânești sau în jocurile rituale de mască din mediul rural vechi, unde serveva ca marcă de exclamare emoțională intensă.
• aksak — Termen etnomuzicologic de origine turcă (însemnând 'șchiop') utilizat structural pentru a defini o clasă specială de ritmuri muzicale asimetrice (divizionale), caracterizate prin alternanța inegală a timpilor binari și ternari (de exemplu, măsuri de 5/8, 7/8, 9/8 sau 11/8); ca adjectiv, descrie un dans tradițional, o melodie populară sau o structură ritmică ce prezintă această pulsație alternantă și specifică. Acest sistem metric complex este fundamentul folclorului muzical din Peninsula Balcanică, Turcia și Orientul Apropiat, fiind teoretizat în România sub denumirea de ritm asimetric sau ritmaksak.
• ala-bala — Formulă ritmică, interjecție ritmată sau cuvânt lipsit de sens lexical propriu utilizat structural ca incantație de numărătoare în jocurile tradiționale de copii din spațiul românesc (ex: 'Ala-bala, portocala'); prin extensie, substantiv feminin colocvial (sau locuțiune substantivală) folosit peiorativ pentru a descrie o discuție inutilă, o înșiruire de argumente neserioase, vorbe goale, fleacuri ori o acțiune haotică, lipsită de rigurozitate și substanță logică.
• Aladin — Nume propriu de origine arabă (Ala al-Din, însemnând 'excelența credinței') care desemnează un celebru personaj folcloric oriental, protagonistul basmului 'Aladin și lampa fermecată' din culegerea de povești populare 'O mie și una de nopți'; prin extensie, simbolul universal al tânărului sărac și norocos care, prin intermediul unui obiect magic structural adăpostitor de duh (geniu), reușește să își schimbe radical statutul social și să obțină fericirea. Acest arhetip narativ a influențat profund literatura universală, cinematografia modernă și artele vizuale, devenind un punct de referință pentru temele legate de dorințe împlinite, magie și destin.
• alămăioară — Diminutiv popular pentru alămăie; termen afectiv utilizat în mediul rural pentru a desemna o lămâie mică sau planta de roiniță abia încolțită. În poezia lirică populară și în descântece, cuvântul este folosit metaforic pentru a descrie un miros proaspăt, o culoare galbenă intensă sau o persoană dragă cu o prezență revigorantă și luminoasă.
• alămîioară — Variantă grafică învechită (cu 'î' interior conform normelor ortografice anterioare anului 1993) pentru alămâioară; diminutiv popular și afectiv utilizat în mediul rural pentru a desemna o lămâie mică sau planta aromatică medicinală numită roiniță ori melisă (Melissa officinalis). În creațiile lirice ale folclorului tradițional, termenul era întrebuințat ca o metaforă cromatică sau olfactivă pentru a sugera prospețimea, tinerețea senină ori paloarea delicată a chipului.
• alăutar — Muzicant popular din România și Republica Moldova care interpretează muzică tradițională (de petrecere, de nuntă, de jale) în cadrul unor tarafuri, cântând de obicei la lăută, vioară, țambal, cobză sau acordeon. În sens istoric, lăutarii formau bresle speciale transmise din generație în generație, fiind păstrătorii de bază ai patrimoniului folcloric muzical oral.
• alăutaș — Diminutiv arhaic, popular sau hipocoristic pentru alăutar; tânăr muzicant care cântă la alăută sau ucenic lăutar care însoțește un taraf pentru a învăța meșteșugul interpretării instrumentale. În poezia lirică tradițională, termenul este utilizat cu valoare afectivă sau poetică pentru a descrie un interpret discret de melodii de dragoste.
• alăutașă — Formă feminină rarisimă, arhaică sau regională pentru alăutaș; tânără femeie sau fată care interpretează melodii tradiționale la alăută ori lăută, sau ucenică în cadrul unui taraf tradițional de muzicanți popular. În contextul folcloric și literar de epocă, termenul adăuga o conotație poetică și afectivă, descriind o prezență feminină care asigura acompaniamentul muzical la serate intime.
• alăuțel — Diminutiv masculin rarisim, arhaic sau regional format de la substantivul alăută (lăută), utilizat în mod expresiv pentru a desemna un instrument mic cu coarde ciupite sau pentru a face referire, în mod hipocoristic, la un tânăr ucenic ori copil care învață meșteșugul lăutăriei în cadrul unui taraf tradițional.
• alăutiță — Diminutiv popular și afectiv pentru alăută; termen poetic sau regional utilizat în trecut pentru a desemna o lăută de mici dimensiuni sau o cobză cu strune delicate. În creațiile lirice ale folclorului tradițional (balade, doine), cuvântul este întrebuințat ca o metaforă pentru a sugera dulceața sunetului, sensibilitatea interpretului sau starea de dor a celui care își cântă suferința în mod discret.
• albăcazăpada — Variantă fonetică populară, regională sau formă legată ortografic în mod arhaic pentru Albă-ca-Zăpada; personaj principal feminin dintr-un basm celebru al fraților Grimm, caracterizată prin bunătate, frumusețe ideală, pielea albă ca zăpada și părul negru ca abanosul, ocrotită de cei șapte pitici în mijlocul pădurii. În anumite graiuri izolate, termenul se folosea și ca substantiv comun pentru a descrie o fată extrem de palidă, curată sau inocentă.
• albăstrică — Diminutiv popular, regional sau afectiv pentru albăstrea sau albăstriță; termen utilizat în anumite comunități rurale pentru a denumi floarea mică de un azur intens din lanurile de grâu (Centaurea cyanus) ori specii pitice de viorele și clopoței. În poezia lirică tradițională, cuvântul poartă o puternică încărcătură hipocoristică, sugerând fragilitatea și frumusețea discretă a florei spontane.