#istoria dreptului

• adjudicațe — Variantă arhaică și regională pentru termenul 'adjudecare', reprezentând actul juridic prin care o autoritate instanțială sau o comisie de licitație atribuie în mod definitiv proprietatea unui bun ori execuția unei lucrări către persoana care a oferit cel mai bun preț. Folosit în vechile coduri de procedură civilă pentru a consfinți transferul silit de bunuri.
• administrațiune — Formă învechită, livrescă și pur etimologică a substantivului 'administrație'; desemna în trecut ansamblul serviciilor publice, birourilor executive sau aparatul funcționăresc însărcinat cu conducerea treburilor statului ori ale unei instituții, fiind utilizată intensiv în legislația română din secolul al XIX-lea.
• adulteriu — Formă arhaică, literară sau variantă juridică veche a substantivului modern 'adulter', care desemnează fapta unui soț sau a unei soții de a încălca jurământul de credință conjugală prin relații intime intretinute cu o altă persoană. Termenul se întâlnește frecvent în codurile de legi din secolele XVIII-XIX (cum ar fi Codul Caragea sau Legiuirea Ipsilanti) și în traducerile biblice vechi, fiind utilizat pentru a sublinia gravitatea morală, religioasă sau penală a infidelității maritale.
• amândare — Acțiunea de a amânda (a amenda) și rezultatul ei; proces administrativ, formal sau juridic de tip vechi prin care se impunea o amendă sau o gloabă bănească unui locuitor pentru abateri administrative sau penale ușoare. Termenul reprezintă un substantiv abstract de acțiune utilizat în studiul istoriei vechiului drept românesc din perioada pre-modernă.
• amanetarisire — Acțiunea de a amanetarisi și rezultatul ei; procesul istoric, formal sau administrativ prin care un obiect sau o proprietate era lăsată drept gaj (amanet) în baza unui contract de împrumut de tip vechi. Termenul reprezintă un substantiv abstract de acțiune utilizat în studiul istoriei dreptului românesc pentru a descrie tranzacțiile de creditare specifice secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea.
• amânunțare — Acțiunea de a amânunța (sau a amănunți) și rezultatul ei; proces administrativ, formal sau juridic de tip vechi prin care se expuneau ori se analizau minuțios, punct cu punct, faptele, cheltuielile sau elementele unei hotărnicii. Termenul reprezintă un substantiv abstract de acțiune utilizat în studiul documentelor de cancelarie și al letopisețelor pre-modern.
• amnistuială — Formă arhaică, populară sau regională care desemnează actul, procesul sau rezultatul amnistierii; iertare oficială acordată de o instanță ori de o autoritate statală supremă. Acest substantiv indică starea de exonerare obținută în urma aplicării unei măsuri colective de clemență juridică.
• apravăț — Termen istoric rar sau arhaism administrativ utilizat în vechile cancelarii domnești din spațiul românesc (în special în Moldova și Țara Românească) pentru a desemna o hotărâre, un decret, o dispoziție oficială ori o pravilă scrisă cu caracter juridic obligatoriu. Acest instrument structural servea drept act de reglementare teritorială sau administrativă emis direct de către domnitor ori de sfatul boieresc.
• apropietar — Formă arhaică, hibridă sau regională rezultată din contaminarea dintre verbul 'apropia' (sau 'apropriere') și substantivul 'proprietar'; termen utilizat istoric în documente juridice și cadastrale pentru a desemna un proprietar vecin, un coproprietar sau o persoană care își însușea un bun imobil aflat în proximitatea terenului său.
• apropietor — Formă hibridă sau regională născută din contaminarea dintre verbul 'apropia' și substantivul 'proprietar'; termen utilizat istoric în documente juridice și cadastrale din Principatele Române pentru a desemna un proprietar vecin, un coproprietar sau o persoană care își însușea un bun imobil aflat în imediata proximitate a pământului său.
• apropitar — Formă hibridă sau regională născută din contaminarea dintre verbul 'apropia' (sau 'apropriere') și substantivul 'proprietar'; termen utilizat istoric în documente juridice și cadastrale pentru a desemna un proprietar vecin, un coproprietar sau o persoană care își însușea un bun imobil aflat în proximitatea terenului său.
• așezămîntariu — Termen arhaic extrem de rar ce desemnează un registru oficial, o condică, un hrisov sau un document de epocă în care erau transcrise hotărârile domnești, statutele administrative ori actele de înființare ale unor așezăminte. Funcționa ca o cartulă sau un inventar juridic de privilegii și obligații structurale ale unei instituții publice ori mănăstirești.