#ontologie

• anthracotherium — Gen dispărut de mamifere ungulate artiodactile din familia Anthracotheriidae, care a trăit în perioada Oligocenului și Miocenului în Eurasia și Africa. Aceste animale aveau o înfățișare robustă, asemănătoare hipopotamilor moderni, fiind adaptate la un mod de viață semiacvatic în zonele mlăștinoase, și sunt considerate de paleontologi un verigă evolutivă crucială în studiul originii cetaceelor și hipopotamidelor.
• antracolitic — Care aparține, se referă sau este specific antracolitului ori perioadei geologice de formare a depozitelor masive de cărbune superior combinate cu structuri calcaroase; rocă sedimentară sau formațiune cristalină caracterizată prin intercalații de carbonat de calciu și incluziuni organice fosile bogate în carbon fix. În sens stratigrafic, descrie elemente structurale sau straturi petrografice ce conservă proprietățile fizice și chimice din era paleozoică.
• antracoteriu — Mamifer fosil ungulat din familia Anthracotheriidae, înrudit structural cu hipopotamii și porcii actuali, care a trăit în epocile Eocen și Oligocen, ale cărui resturi scheletice au fost descoperite frecvent în straturile geologice bogate în lignit și cărbune fosil. Acest animal de talie mare poseda o dentiție bunodontă specifică și membre scurte adaptate la mediul acvatic sau mlăștinos, fiind un reper stratigrafic esențial pentru datarea depozitelor carbonifere.
• antracozaur — Denumire generică dată unor amfibieni fosili mari, cu caractere intermediare între amfibieni și reptile, care au trăit în era paleozoică, în special în perioadele Carbonifer și Permian. Aceste tetrapode primitive erau prădători de top în ecosistemele mlăștinoase, având cranii masive, dinți ascuțiți cu structură labirintodontă și un mod de viață adaptat atât mediului acvatic adânc, cât și deplasărilor timpurii pe uscat.
• antropogenie — O ramură a antropologiei și biologiei evolutive care se ocupă în mod specific de studiul originii, apariției și dezvoltării speciei umane; variantă sinonimică pentru antropogeneză. Termenul vizează sistemul de teorii științifice și cercetări de teren destinate reconstituirii arborelui genealogic al umanității prin dovezi osteologice și genetice.
• antropolit — Rămășiță umană fosilizată sau corp omenesc petrificat prin incrustare cu substanțe minerale (calcar, silice) în sedimente de peșteră ori straturi geologice străvechi. Acest termen tehnic rar este utilizat în studiul fosilelor pentru a desemna specimenele scheletice preistorice care au suferit un proces complet de diageneză și mineralizare structurală.
• antropomorfide — Denumire taxonomică sau sistematică rară, utilizată istoric în clasificarea primatelor pentru a desemna familia sau grupul extins al maimuțelor antropomorfe superioare care prezintă cele mai strânse asemănări structurale, scheletice și genetice cu omul. Studiul acestor fosile și specimene vii ajută la elucidarea verigilor intermediare din arborele evolutiv al hominizilor.
• antropopitec — Denumire științifică arhaică sau istorică dată unui gen ipotetic de primate fosile transgresive, considerate verigi de legătură între maimuțele superioare și om; om-maimuță. În secolul al XIX-lea, termenul a fost utilizat de paleontologi pentru a clasifica fosilele care prezentau un amestec structural de caractere simiene și hominide, înainte de stabilirea taxonomiei moderne a genului Homo și Australopithecus.
• apartinitate — Concept filozofic sau livresc rar utilizat pentru a desemna calitatea sau starea abstractă de a fi parte integrantă dintr-un sistem, dintr-o esență sau dintr-un ansamblu ontologic; ipostază structurală a identității unui element definită exclusiv prin legătura sa intrinsecă cu un întreg.
• apatozaur — Gen de dinozaur sauropod uriaș, erbivor, care a trăit în perioada Jurasicului târziu pe teritoriul actual al Americii de Nord. Acest animal preistoric remarcabil se caracteriza printr-un gât extrem de lung, o coadă lungă în formă de bici utilizată pentru apărare și membre masive de tip pilon care susțineau o greutate structurală de zeci de tone, fiind cunoscut istoric și sub denumirea populară de brontozaur.
• apțian — Etaj geologic superior al Cretacicului inferior, situat cronologic între Barremian și Albian, caracterizat structural prin depuneri sedimentare masive bogate în amoniți și prin extinderea unor faune marine specifice; ca adjectiv, descrie rocile, formațiunile sau fosilele care s-au format în această perioadă din istoria Pământului.
• arhontologie — Variantă grafică pentru 'arhondologie'; disciplină auxiliară a istoriei care studiază listele cronologice, genealogiile, titlurile de noblețe și rangurile deținute de marii boieri sau magistrați într-un stat medieval ori antic.
• arietites — Gen fosil de amoniți (molluște cefalopode marine dispărute) din perioada Jurasicului timpuriu, caracterizat printr-o cochilie mare, planospirală, cu coaste transversale proeminente și o carenă centrală pronunțată; numele sugerează asemănarea cochiliei spiralate cu coarnele zeului egiptean Ammon sau ale unui berbec, fiind un fosil de ghidaj critic pentru datarea straturilor geologice din etajul Sinemurian.
• aristogeneză — Teorie evoluționistă idealistă, formulată de paleontologul Henry Fairfield Osborn, conform căreia evoluția organismelor vii este determinată de apariția treptată a unor noi gene și caractere adaptive superioare direct din potențialul intern al plasmei germinale, independent de selecția naturală sau de influența directă a mediului înconjurător. În biologia modernă, termenul este considerat istoric, descriind un mecanism de perfecționare biologică predeterminat.
• artinskian — Subetaj sau vârstă geologică din cadrul epocii Cisuraliene a perioadei Permiene, plasat temporal acum aproximativ 290-283 milioane de ani; privitor la această perioadă. În geologia teoretică, termenul descrie o epocă marcată de schimbări climatice majore și depuneri masive de sedimente marine, definite inițial în regiunea Munților Ural din Rusia.
• aspidoceras — Gen extinct de amoniți (moluște cefalopode marine cu cochilie spiralată) din familia Aspidoceratidae, care a trăit în perioada Jurasicului superior și a Cretacicului timpuriu. Fosilele acestui gen se recunosc după cochilia robustă, de tip evolut, caracterizată prin rânduri distinctive de noduri sau spini dispuși pe flancuri, folosite de paleontologi drept fosile de ghidaj pentru datarea straturilor geologice marine.
• astaco — Element prim de compunere savantă (prefixoid) extras din limba greacă (de la „astakos”), utilizat în terminologia științifică, zoologică și paleontologică rară pentru a face referire la raci, crustacee decapode din familia Astacidae sau pentru a descrie structuri anatomice și fosile care aparțin ori sunt strâns înrudite cu această grupă de organisme acvatice.
• astacoid — Care seamănă ca formă, structură sau înfățișare generală cu un rac sau cu speciile din genul Astacus; adjectiv morfologic utilizat pentru a descrie specimene fosile, larve de crustacee sau caractere anatomice externe (cum ar fi carapacea ori cleștii) care amintesc de configurația structurală a racului de râu.
• astacolit — Rest fosilizat, amprentă pietrificată sau mulaj petrografic al unui rac preistoric ori al unei părți din exoscheletul unui crustaceu decapodat din familia Astacidae; aceste formațiuni structurale fosile sunt utilizate în geologia stratigrafică ca indicatori biofaciabili pentru reconstituirea mediilor acvatice de apă dulce din erele geologice trecute.
• aulacoceras — Gen fosil de cefalopode dibranhiate din ordinul Belemnoidea, caracteristic perioadei Triasicului. Acest organism marin antic se remarca printr-o cochilie internă (rostru) alungită, conică și calcaroasă, prevăzută pe suprafața exterioară cu șanțuri sau caneluri longitudinale proeminente, adânci și dispuse simetric.