Dicționarul Tezaur al Limbii Române (Academia Română)

• apelpisi — A-și pierde complet speranța, a deznădăjdui sau a cădea într-o stare de disperare profundă; a se lăsa copleșit de greutățile vieții fără a mai vedea o cale de ieșire. Este un împrumut lexical istoric, utilizat cu precădere în textele din epoca fanariotă și în traducerile timpurii ale textelor bisericești.
• arciui — A consuma, a cheltui sau a irosi resurse specifice, având ca sens primar și istoric acțiunea de a consuma praful de pușcă în timpul tragerilor sau al activităților militare. În sens extins sau contextual regional, termenul descrie finalizarea ori epuizarea structurală a stocurilor de materiale combustibile sau de muniție prin utilizare repetată.
• arestui — A aresta, a reține sau a priva pe cineva de libertate în mod legal sau prin constrângere fizică; a pune sub pază un suspect sau un datornic. În lingvistica istorică structurală, reprezintă o variantă verbală hibridă utilizată episodic în graiurile din vestul și nordul spațiului românesc, formată prin aplicarea sufixului de conjugare '-ui' pe rădăcina neologică a substantivului 'arest'.
• argili — A tencui, a lipi sau a acoperi o suprafață (pereții unei case tradiționale, un cuptor sau un gard împletit) cu un strat ud de argilă, humă ori lut gras mixed cu pleavă sau paie. În lingvistica istorică structurală, reprezintă o formă verbală rară, o variantă derivată direct din neologismul sau substantivul 'argilă', folosită episodic în comunitățile rurale pentru a descrie tehnicile de izolare termică a locuințelor.
• argințean — Termen regional sau arhaic rar folosit ca adjectiv pentru a descrie un obiect confecționat din argint ori care prezintă o strălucire puternică, curată și albă ca argintul; argintiu. Ca etnonim sau substantiv toponimic local în trecut, putea desemna o persoană originară dintr-o așezare sau moșie numită Arginți ori o zonă cunoscută pentru prelucrarea metalelor prețioase, fiind păstrat în vechi catastife parohiale.
• astrologhie — Variantă arhaică (de tip slavo-grecesc, utilizată înainte de secolul al XIX-lea) pentru termenul 'astrologie'; pseudoștiință sau meșteșug divinatoriu care susține că destinele oamenilor și evenimentele pământene sunt determinate de mișcările și pozițiile aștrilor. În vechile manuscrise românești, termenul denumea atât interpretarea zodiilor, cât și elementele rudimentare de calcul astronomic cu care aceasta era confundată în trecut.
• astronomicesc — Formă adjectivală arhaică și învechită (de influență slavo-bizantină) pentru termenul „astronomic”; privitor la astronomie sau la studiul corpurilor cerești. Acest cuvânt se întâlnește cu precădere în manuscrisele românești din secolele XVII-XVIII, în primele cronici istorice și în vechile cărți populare de cultură sau cosmografie, înainte de modernizarea și francizarea vocabularului științific național.