#alică

• ablaut — Alternanță vocalică sistematică în cadrul aceleiași rădăcini a unui cuvânt, utilizată în limbile indo-europene pentru a exprima diferențe de funcție gramaticală, timp, mod sau derivare lexicală, fără adăugarea de sufixe. Acest mecanism este cel mai vizibil în flexiunea verbelor neregulate (tari) din limbile germanice, unde schimbarea vocalei modifică timpul gramatical.
• acromegalică — Forma de feminin pentru cuvântul 'acromegalic'; definește o persoană de sex feminin sau o manifestare fizică afectată de această disfuncție neuroendocrină. Simptomatologia la femei cuprinde, pe lângă modificările faciale și scheletice, asocieri frecvente cu hipertensiunea arterială secundară și modificări ale vocii.
• afluiere — Formă arhaică de infinitiv lung a verbului „a aflui”, utilizată ca substantiv verbal pentru a desemna acțiunea de a curge într-o direcție unică sau faptul de a se aduna în cantități mari într-un punct fix. În uzul lexicografic modern, acțiunea verbului a fost substituită aproape complet de termenul „afluire”, substantivul original rămânând doar ca atestare morfologică.
• alalică — Forma de gen feminin a adjectivului 'alalic'; descrie o manifestare, o afecțiune, o tulburare sau o persoană de sex feminin ce prezintă simptomele specifice alaliei, stadiu patologic marcat de absența vorbirii articulate în condițiile păstrării intacte a auzului și a inteligenței. Din punct de vedere clinic și terapeutic, termenul se aplică structural formelor de manifestare expresivă sau receptivă ale acestei disfuncții.
• albuminorahie — Prezența și concentrația cantitativă de albumină sau de proteine totale în lichidul cefalorahidian (LCR); test diagnostic utilizat în neurologie, a cărui valoare crescută (hiperalbuminorahie) indică o alterare a barierei hematoencefalice.
• alic — Formă singulară regresivă, arhaică sau regională folosită în graiurile locale din anumite provincii pentru alică (mai frecvent utilizat la plural: alici); mică bilă de plumb sau din alt metal dur folosită ca proiectil pentru cartușele armelor de vânătoare. În mod rarisim, în terminologia meșteșugărească veche, termenul putea desemna și o mică așchie de piatră, un fragment metalic restat sau o defecțiune fină apărută în turnarea fontelor.
• alică — Mică bilă de plumb, oțel sau alt metal dur, folosită în număr mare drept încărcătură (proiectil multiplu) în cartușele armelor de vânătoare cu țeavă lisă; alice. În mod rarisim, în atelierele mecanice vechi, termenul desemnează o mică așchie de piatră sau o defecțiune măruntă (suflură) apărută pe suprafața pieselor metalice turnate defectuos.
• Alicanta — Variantă ortografică românească tradițională, livrescă sau adaptată fonetic din limba italiană pentru Alicante; oraș portuar major și stațiune turistică faimoasă din sud-estul Spaniei, situat pe coasta mediteraneană (Costa Blanca), în comunitatea autonomă Valencia. Deși normele geografice moderne impun utilizarea formei native 'Alicante', varianta 'Alicanta' apare frecvent în literatura veche, în jurnalele de călătorie din secolul al XIX-lea sau în poezii clasice pentru a desemna acest celebru spațiu iberic al vinului și al mării.
• alicante — Soi de struguri negri de masă sau de vin, originar din regiunea spaniolă omonimă, ori vinul roșu, dulce, tare și licoros obținut din acești struguri. În oenologie, termenul caracterizează tipuri de vinuri intens colorate și corpolente (cum este soiul Alicante Bouschet), utilizate adesea în cupaje pentru a îmbunătăți culoarea, structura și extractul sec al altor sortimente.
• alicărie — Termen colectiv rarisim folosit pentru a desemna o cantitate mare, o grămadă sau un ansamblu de alici (alice); totalitatea micilor proiectile de plumb destinate confecționării muniției de vânătoare. În sens secundar, meșteșugăresc sau industrial vechi, cuvântul poate descrie un lot de piese turnate care prezintă numeroase defecte de suprafață (alici / sufluri) sau magazia/atelierul unde se produceau ori se depozitau aceste măruntaie metalice.
• altaic — Care se referă la Munții Altai, la regiunile înconjurătoare sau la populațiile native din această zonă a Asiei Centrale. În lingvistică, descrie o macro-familie ipotetică de limbi (limbi altaice) care include subfamilia turcică, mongolă și tunguză, caracterizate structural prin aglutinare și armonie vocalică.
• aluminare — Acțiunea de a lumina sau de a acoperi suprafața unui obiect (metal, sticlă, oglindă) cu un strat fin și protector de aluminiu, realizată prin pulverizare, depunere în vid ori procedee galvanice pentru a-i spori reflexia sau rezistența la coroziune.
• aluminiza — A acoperi suprafața unui obiect (metal, sticlă, oglindă) cu un strat fin și protector de aluminiu, prin pulverizare, depunere în vid ori procedee galvanice, pentru a-i spori reflexia sau rezistența la coroziune.
• aluminizare — Acțiunea de a aluminiza și rezultatul ei; tratament termochimic sau proces tehnologic de depunere a unui strat subțire de aluminiu pe suprafața unor obiecte din oțel, fontă sau sticlă, cu scopul de a le proteja împotriva coroziunii și a oxizilor sau de a le oferi proprietăți reflectorizante ridicate.
• aluminizat — Care a fost acoperit cu un strat subțire, fin și protector de aluminiu prin pulverizare, depunere în vid ori procedee galvanice; obiect din metal, sticlă sau plastic tratat pentru a dobândi o reflexie înaltă ori rezistență sporită la coroziune.
• analis — Termen de specialitate ce desemnează un mic inel metalic decorativ sau o verigă de prindere specifică vestimentației, harnașamentelor ori podoabelor din Antichitate și Evul Mediu Timpuriu. În sens larg și contextual, piesa servea ca element structural sau funcțional în ansamblurile arheologice descoperite în situri, având detalii ornamentale unice care ajutat la datarea precisă a complexelor funerare sau a depozitelor de obiecte din epocile trecute.
• ancăr — Termen tehnic rar sau variantă adaptată (din germanul Anker) utilizată uneori în jargonul mecanic, industrial sau tipografic pentru a desemna o piesă de fixare, o ancoră structurală, un dispozitiv de prindere sau un element de legătură metalic destinat stabilizării unui utilaj ori unui ansamblu constructiv.
• Anchusa italica — Specie perenă de plantă erbacee din genul Anchusa, adesea considerată sinonim cu Anchusa azurea, cunoscută popular sub numele de limba-boului italiană sau limba-boului de grădină. Este o plantă viguroasă, înaltă, originară din regiunea mediteraneeană, acoperită cu peri aspri și rigizi, cultivată la scară largă pentru cimele sale ramificate cu flori mari, mari, de un albastru-azuriu spectaculos.
• Angelonia salicariaefolia — Denumirea științifică (ortografiată frecvent și 'salicariifolia') pentru o specie ornamentală și robustă de plante erbacee din genul Angelonia, familia Plantaginaceae, nativă din zonele tropicale ale Americii de Sud, cu precădere în Venezuela și Brazilia. Această plantă structurală se distinge prin frunzele sale lanceolate și alungite care seamănă izbitor cu cele ale sălciei sau ale răchitanului (salicariaefolia). Produce tulpini erecte, rigide, pe care se dezvoltă raceme bogate pline de flori mari, bilabiate, de culoare violet intens, albastru sau alb, fiind una dintre primele specii din acest gen introduse în circuitele horticole globale pentru decorarea parcurilor și grădinilor.
• antret — Piesă intermediară de fixare, distanțier metalic sau bucșă structurală utilizată pentru a menține o distanță constantă, strict determinată, între două elemente, plăci sau componente ale unui angrenaj ori ale unei structuri de construcție. Acest reper rigid previne deformațiile mecanice sub acțiunea forțelor de strângere.