#anatomie

• asterion — Punct craniometric de reper situat pe suprafața laterală a craniului, ce marchează locul de joncțiune a trei suturi osoase: lambdoidă, parietomastoidiană și occipitomastoidiană, corespunzând așezării fontanelei posterolaterale (mastoide) a nou-născutului.
• astragală — Forma de feminin pentru adjectivul astragalian; care aparține astragalului (osul talus al gleznei), care se referă la acest os scurt al tarsului sau care este poziționat în proximitatea sa anatomică structurală. Este utilizat în descrierile medicale sau chirurgicale pentru a indica fațete articulare, zone ligamentare ori structuri osoase specifice regiunii posterioare a piciorului.
• astragalo — Element prim de compunere neologic (prefixoid) utilizat în terminologia medicală și anatomică internațională pentru a forma termeni compuși structurali care au semnificația de 'referitor la astragal' (osul talus al gleznei) sau 'legat de regiunea talară'. Servește ca legătură morfo-semantică în descrierea detaliată a ligamentelor, articulațiilor sau procedurilor chirurgicale din proximitatea posterioară a piciorului.
• astragaloid — Care seamănă ca formă sau structură cu un astragal (osul scurt al gleznei); element anatomic, proeminență osoasă sau structură biologică ce prezintă un aspect neregulat cuboid ori convex similar osului talus. Ca substantiv, în scrierile istorice sau comparate, desemna o piesă mică ori un os prelucrat rudimentar utilizat în scopuri structurale similare zarurilor antice.
• atrio — Prefixoid sau element de compunere savant utilizat pentru a forma termeni medicali sau tehnici care se referă la atriu (cavitate a inimii) sau la o curte interioară structurală. Acesta servește drept bază funcțională pentru a descrie legături fiziologice, localizări anatomice sau caracteristici spațiale specifice.
• atriu — Fiecare dintre cele două camere superioare ale inimii (stâng și drept) care primesc sângele din vene și îl pompează în ventricule; în arhitectură, curte interioară centrală a unei locuințe romane antice, adesea deschisă în tavan, sau un spațiu central larg, înalt și vitrat în clădirile moderne.
• atrofic — Care aparține atrofiei, se referă la atrofie sau prezintă caracteristicile acesteia; care provoacă o diminuare structurală și funcțională a țesuturilor. Se folosește în terminologia clinică pentru a defini tipuri specifice de afecțiuni inflamatorii, degenerative sau dermatologice caracterizate prin subțierea marcată a membranelor sau a organelor.
• auditiv — Care aparține auzului, care se referă la auz sau la organele acestuia; destinat perceperii sunetelor. În sens neurofiziologic, termenul descrie totalitatea structurilor și canalelor nervoase responsabile de transformarea vibrațiilor acustice din mediul exterior în semnale bioelectrice interpretate de scoarța cerebrală.
• aulo — Element de compunere savantă împrumutat din limba greacă veche (aulos), utilizat în terminologia științifică internațională pentru a exprima ideea de tub, flaut, instrument de suflat sau canal anatomic cilindric. Intră în alcătuirea a numeroși termeni tehnici sau taxonomici din muzicologie, zoologie și anatomie.
• auricul — Formațiune anatomică în formă de pungă sau sac prelungit, situată la nivelul fiecăreia dintre cele două atrii ale inimii (auriculul stâng și cel drept), având rolul de a mări capacitatea de stocare a sângelui. În zoologie și anatomia comparată, termenul desemnează și pavilionul urechii externe la mamifere ori o prelungire laterală a corpului la unele nevertebrate.
• auriculă — Formațiune anatomică proeminentă în formă de pungă sau urechiușă atașată de atriile inimii, având rolul de a mări capacitatea volumetrică a acestora; variantă feminină uzuală în tratate vechi pentru 'auricul'. În botanică, reprezintă un mic lob rotunjit situat la baza unor frunze sau petale, ce îmbrățișează parțial tulpina.
• auricular — Care aparține urechii sau auriculului cardiac, ori se referă la acestea; auditiv. Ca substantiv masculin, desemnează degetul mic de la mână (numit așa deoarece dimensiunea lui permite introducerea în canalul auditiv extern). În lingvistică și istorie, descrie o mărturisire făcută direct la urechea cuiva (ex. confesiune auriculară).
• auriculi — Formă de plural nearticulat a substantivului masculin 'auricul' (urechiușe atriale sau pavilioane auriculare), utilizată cu precădere în terminologia medicală mai veche sau în variante grafice regionale ce asimilează substantivul în clasa declinărilor masculine.
• autopod — Segmentul terminal, distal și structural al membrului pentadactil la vertebrate, care corespunde din punct de vedere anatomic mâinii (la nivelul membrului anterior) sau piciorului (la nivelul membrului posterior). Această regiune anatomică complexă include oasele carpiene/tarsiene, metacarpine/metatarsiene și falangele degetelor, având o plasticitate evolutivă remarcabilă ce a permis adaptarea diversificată a speciilor pentru mers, alergat, înot sau zbor.
• autopodiu — Formă sinonimică extinsă a termenului autopod, utilizată în limbajul academic strict pentru a desemna regiunea scheletică externă și distală a membrelor tetrapodelor. Această structură architecturală biologică grupează elementele autopodiale (carpul și tarsul împreună cu metapodiul și falangele), formând o unitate biomecanică responsabilă pentru susținerea greutății, absorbția șocurilor și generarea locomoției.
• autopsia — A examina cadavrul unei persoane prin disecție structurală și analiză macroscopică sau microscopică a organelor interne, cu scopul de a stabili cu precizie cauza medicală sau medico-legală a decesului, evoluția bolilor latente ori natura leziunilor suferite. Acest proces clinic riguros permite documentarea anatomo-patologică a modificărilor tisulare și este esențial în investigarea morților violente, suspecte sau subite, oferind date obiective pentru expertiza judiciară.
• autopsiere — Acțiunea de a autopsia un cadavru și rezultatul ei; executarea practică a protocolului chirurgical și științific de examinare internă a unui corp post-mortem prin secționare, eviscerare structurală și analiză macro-microscopică a organelor. Procesul de autopsiere este o etapă medico-legală fundamentală în determinarea cauzei directe a decesului, a mecanismului de producere a leziunilor și a intervalului de timp scurs de la moarte, având valoare de probă științifică în cadrul proceselor penale.
• auz — Unul dintre cele cinci simțuri fundamentale ale omului și animalelor vertebrate, prin intermediul căruia sunt percepute undele sonore din mediul înconjurător; funcție fiziologică complexă realizată de sistemul auditiv (ureche, nerv acustic și centrii corticali din creier), constând în transformarea vibrațiilor mecanice în impulsuri nervoase.