#limba romana veche

• acarce — Formă pronominală arhaică și regională folosită cu valoare de pronume sau adjectiv nehotărât, având semnificația de 'orice', 'orice lucru' sau 'indiferent ce'. Acest termen s-a păstrat izolat în texte bisericești și juridice vechi din regiunile Crișana, Banat și Transilvania, fiind utilizat pentru a indica o totalitate nediferențiată sau o alegere liberă, fără restricții, dintr-o gamă de elemente.
• acastași — Formă pronominală și adjectivală demonstrativă arhaică și regională (variantă a lui 'acesteași'), utilizată pentru a exprima identitatea absolută, având înțelesul de 'exact acestea', 'chiar acestea' sau 'tot acestea'. Întâlnit în texte juridice, bisericești și cronici medievale din regiunile intracarpatice, termenul întărește referirea la entități de gen feminin menționate anterior, subliniind că este vorba despre aceleași elemente, fără nicio modificare.
• acțiu — Formă lingvistică arhaică sau regională folosită în trecut pentru a desemna o acțiune juridică, o jalbă sau o plângere oficială înaintată unei instanțe sau autorități; de asemenea, poate reprezenta o variantă trunchiată ori populară a termenului modern 'acțiune'. Acest cuvânt documentează evoluția lexicală a termenilor administrativ-juridici în spațiul românesc, fiind întâlnit rar, exclusiv în texte vechi sau documente de arhivă.
• acutrupi — Variantă fonetică regională a verbului 'acutropi' sau 'cotropi', utilizată în graiurile arhaice, având sensul de a acoperi, a înveli strâns, a învălui sau a proteja un obiect ori o persoană cu un material textil ori cu o scoarță. Acest termen documentează diversitatea fonetică a graiurilor rurale românești vechi, unde vocala 'o' se închidea adesea în 'u' în anumite contexte de articulare regională.
• adagace — Denumire regională rară folosită în anumite graiuri populare din spațiul balcanic pentru a desemna o specie de pasăre răpitoare de noapte sau un tip de pasăre migratoare mică; cuvânt structural conservat în lexiconul arhaic rural. Acest termen păstrează nuanțe din onomastica aviară tradițională, fiind utilizat foarte rar în afara textelor etnografice ori a glosarelor de dialectologie locală.
• adalâu — Termen regional, popular sau arhaic folosit în anumite graiuri pentru a descrie o persoană înceată în mișcări, blegă, leneșă, lipsită de energie sau netrebnică; cuvânt structural utilizat peiorativ în mediul rural tradițional. Acest calificativ conservă nuanțe arhaice din vorbirea populară veche, fiind întâlnit extrem de rar, exclusiv în culegeri de folclor sau glosare de dialectologie.
• adăli — Termen arhaic rar sau regional întâlnit în anumite graiuri vechi ale limbii române, utilizat în trecut pentru a exprima acțiunea de a aduna, a stânge la un loc sau a îngrămădi bunuri ori obiecte. În studiile dialectologice, cuvântul este analizat ca o variantă izolată ce reflectă modificările fonetice și lexicale survenite în comunitățile rurale din zonele muntoase.
• adălit — Care a fost adunat, strâns la un loc, acumulat sau îngrămădit; care descrie starea unor bunuri, unelte sau roade centralizate într-un singur spațiu. Termenul reprezintă participiul trecut al verbului arhaic și regional 'a adăli', fiind conservat extrem de rar doar în graiurile locale din anumite zone rurale sau muntoase ale României.
• adămană — Formă substantivală arhaică, regională sau dialectală utilizată în trecut în anumite comunități rurale ca variantă formală pentru un tip de înțelegere, legământ sau cinste oferită în urma unui târg. În studiile de lexicografie istorică, termenul este înregistrat ca o formă rară, asociată uneori prin contaminare cu datina adălmașului în graiurile locale din zonele de frontieră.
• adămăni — Termen arhaic rar sau variantă verbală regională întâlnită în vechi manuscrise ori graiuri locale, utilizat în trecut în mod tranzitiv pentru a exprima acțiunea de a ademeni, a amăgi, a momi sau a atrage pe cineva prin vorbe frumoase ori promisiuni înșelătoare. În studiile filologice, cuvântul este analizat ca o etapă fonetică intermediară sau o deviație dialectală înainte de stabilizarea formei literare moderne 'a ademeni'.
• adămănire — Acțiunea de a adămăni și rezultatul ei; formă substantivală arhaică sau regională utilizată în trecut în locul termenului standard modern 'ademenire'. Reprezintă procesul prin care o persoană este atrasă, amăgită, momită sau convinsă prin promisiuni înșelătoare, vorbe măgulitoare ori strategii manipulative, fiind întâlnită în manuscrise istorice și vechi texte juridice.
• adămănit — Care a fost atras, amăgit, momit sau înșelat prin vorbe frumoase și promisiuni mincinoase; care descrie starea unei persoane căzute pradă unei manipulări. Termenul reprezintă participiul trecut al verbului arhaic și regional 'a adămăni', fiind utilizat ca echivalent istoric pentru cuvântul modern 'ademenit'.
• adămesc — Formă adjectivală arhaică, populară sau regională derivată de la numele propriu Adam, utilizată în trecut în locul termenului neologistic modern 'adamic'. Cuvântul face referire la caracteristicile, trăsăturile sau starea primului om ori a omenirii primitive, fiind întâlnit sporadic în traduceri vechi de texte religioase, cazanii sau cronici din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.
• adamire — Acțiunea de a adami și rezultatul ei; termen arhaic rar utilizat pentru a descrie procesul ipotetic de înmulțire, răspândire sau comportare a oamenilor conform naturii lor primordiale. În anumite contexte dialectale vechi, cuvântul putea face trimitere la acțiunea de a numi lucrurile din jur în mod direct și intuitiv, replicând gestul biblic al lui Adam în Grădina Edenului.
• Adămul — Formă articulată arhaică sau regională a numelui propriu Adam, utilizată în trecut în comunitățile rurale izolate pentru a desemna o anumită persoană marcantă, un cap de familie sau un toponim local (cum ar fi o moșie, un deal sau o pădure ce a aparținut unui strămoș cu acest nume). Termenul este analizat în onomastica istorică pentru a studia modul în care articularea directă a numelor de botez a contribuit la fixarea numelor de familie românești.
• adâncare — Formă substantivală arhaică sau regională folosită în trecut în locul termenului standard modern 'adâncire'; acțiunea de a adânci, a excava, a sapa mai adânc ori rezultatul acestui proces structural. Se întâlnește în vechi registre cadastrale, zapise de hotărnicie sau documente tehnice din secolele trecute.
• adaoga — Variantă lingvistică arhaică, regională sau populară a verbului tranzitiv 'a adăuga'; acțiunea de a pune ceva pe lângă un lucru existent pentru a-i mări volumul, numărul, valoarea ori intensitatea. Acest termen este întâlnit frecvent în textele juridice vechi, cronici sau în rețete culinare tradiționale din anumite zone rurale ale României.
• adăogământ — Formă substantivală arhaică sau regională folosită în trecut ca variantă pentru 'adaos', 'adăugire' sau 'supliment'; element suplimentar, clauză adițională ori anexă introdusă într-un document oficial, testament sau contract comercial pentru a-i completa ori clarifica prevederile de bază.
• adăogare — Formă substantivală arhaică și nestandardizată, utilizată în textele românești medievale și premoderne pentru a desemna acțiunea de a adăuga ori rezultatul acesteia. Reprezintă un echivalent istoric al cuvântului modern 'adăugare', descriind procesul structural prin care se suplimenta o listă, se extindea un text sau se sporea volumul unei mărfi ori a unei sume de bani.
• adăogat — Formă arhaică, regională sau populară de participiu trecut a verbului 'a adăuga' (sau a variantei sale vechi 'a adăoga'); care a fost pus pe lângă un element existent pentru a-l completa, mări sau întregi. Ca adjectiv, descrie starea unui obiect, text sau document care a primit o modificare ori o suplimentare structurală pe parcursul evoluției sale.