#ais

• ablegare — Acțiunea de a ablega; trimiterea oficială a unui delegat, reprezentant sau emisar diplomatic într-o misiune specială sau la o curte străină. În vechiul drept administrativ și în procedurile ecleziastice, termenul desemna și actul formal prin care o persoană cu o funcție publică incomodă era îndepărtată temporar din centrul de putere prin intermediul unei însărcinări externe obligatorii.
• ablegație — Formă conceptuală sau variantă terminologică rară pentru 'ablegare'; misiunea oficială încredințată unui emisar ori corpul de delegați trimiși să reprezinte o autoritate. În anumite izvoare administrative din perioada modernă timpurie, cuvântul desemna deopotrivă documentul oficial care conferea împuternicirea legală și simbolică unui delegat pentru a acționa în numele statului.
• ablișoară — Termen tehnic arhaic sau regionalism utilizat în trecut în satele transilvănene pentru a denumi o componentă de mici dimensiuni dintr-un mecanism hidraulic tradițional (cum ar fi o roată de moară, o piuă de haine sau o vâltoare) ori o piesă dintr-un război de țesut manual. În analizele de arheologie industrială și istorie economică rurală, cuvântul documentează soluțiile inginerești empirice inventate de meșteșugari pentru eficientizarea transmiterii forței motrice sau a ghidajului textil.
• aboală — Termen medical vechi sau regionalism utilizat în trecut în satele românești (în special în anumite graiuri meridionale sau transilvănene) ca o formă derivată ori alterată fonetic pentru a descrie o stare de suferință ușoară, o indispoziție fizică trecătoare, o boală de mică gravitate sau o slăbiciune corporală.
• abolițiune — Forma completă, etimologică și tradițională a substantivului care desemnează desființarea oficială, anularea, suprimarea sau revocarea unei legi, a unui obicei, a unei instituții ori a unei stări sociale de drept, prin intermediul unui act de autoritate publică. În limba română modernă, este utilizată mai rar decât varianta sa redusă „abolire” sau varianta juridică „aboliție”.
• abominațiune — Forma completă, etimologică și tradițională a substantivului care desemnează o faptă, un comportament sau o situație de o ticăloșie ori urâțenie extremă, care stârnește o repulsie profundă, groază, dezgust spiritual sau condamnare morală absolută. În limba română modernă, este utilizată mai rar decât varianta sa redusă „abominație”.
• aborât — Termen extrem de rar, cu caracter arhaic sau regional, provenit din verbul 'a aborî' (variantă fonetică veche pentru a borî / a vomita); indică starea unui lucru care a fost murdărit cu vomă sau, în sens figurat și peiorativ, un obiect ori o situație care provoacă o repulsie fizică profundă, o greață extremă sau un dezgust profund.
• abordagiu — Formă arhaică, timpurie sau regională folosită în vechiul limbaj juridic-maritim din secolul al XIX-lea pentru a desemna acțiunea de abordaj (ciocnirea intenționată sau accidentală a două nave); termen învechit utilizat și pentru a descrie taxa, procesul sau litigiul juridic rezultat în urma unei coliziuni navale în apele teritoriale.
• abori — Formă verbală arhaică, regională sau populară utilizată ca variantă fonetică veche pentru 'a borî' (a vomita, a vărsa); (reflexiv sau intranzitiv) a elimina pe gură, în mod violent și involuntar, conținutul stomacului din cauza unei stări de greață, intoxicație sau indigestie acută; (în sens figurat și peiorativ) a exprima verbal, cu vulgaritate sau furie, idei respingătoare ori insulte grele.
• aborire — Acțiunea de a abori (a vomita, a vărsa) și rezultatul ei, folosită ca o variantă fonetică arhaică sau regională pentru substantivul verbal 'borâre'; procesul fiziologic de eliminare violentă și involuntară a conținutului gastric prin cavitatea bucală; (în sens figurat, peiorativ) acțiunea de a revărsa insulte, vulgarități sau vorbe grele într-un mod necontrolat.
• aborit — Formă arhaică, regională sau populară utilizată ca variantă fonetică veche pentru participiul trecut 'borât'; indică acțiunea finalizată a verbului a abori (a vomita), descriind un conținut gastric expulzat sau, ca adjectiv, un obiect murdărit cu vomă ori o persoană epuizată fizic în urma unor crize repetate de vărsături.
• Abotă — Nume propriu de familie sau prenume istoric românesc extrem de rar, consemnat în onomastica istorică și în dicționarele vechi ca o variantă derivată parțial din radicalul ebraic 'abba' (tată) sau prin filieră cumană/slavă; o formă hipocoristică ori o modificare regională legată istoric de antroponime vechi din Moldova și Transilvania.
• abotit — Formă regională sau populară atestată rar în graiurile din anumite zone ale României ca o variantă fonetică modificată pentru „boțit” sau „mototolit”; indică un obiect de îmbrăcăminte, o țesătură ori o suprafață metalică care și-a pierdut forma netedă prin presare, pliere sau lovire accidentală; (în sens figurat, despre chipul uman) care este obosit, ridat, marcat de supărare ori lipsit de prospețime în urma lipsei de somn.
• Abraam — Variantă grafică, etimologică sau arhaică pentru numele biblic propriu masculin Avraam; conform textelor religioase și istorice, el este primul dintre cei trei patriarhi ai iudaismului, creștinismului și islamului (religiile avraamice), recunoscut pentru legământul său cu divinitatea și considerat părintele spiritual al multor popoare; (sens onomastic) nume de familie sau prenume rar întâlnit în spațiul românesc actual, dar prezent în documentele de arhivă bisericești.
• abrac — Formă regională sau arhaică atestată în documente istorice și registre vechi, folosită uneori ca o variantă fonetică sau o transformare locală pentru rație, fân sau nutreț uscat destinat vitelor sau cailor din cavalerie (provenind din terminologii administrative otomane sau slave); (în alte contexte izolate) o eroare de copiere ori o formă hipocoristică pentru anumite nume sau elemente de jargon tehnic învechit.
• Abradu — Antroponim istoric românesc extrem de rar [consemnat în onomastica tradițională](1.4.1) și în dicționarele de specialitate; (în istorie) formă derivată prin contaminare sau accident fonetic de la numele propriu [Abrud](1.4.1) ori asociat cu rădăcini de tipul „Bradu”; (toponim) denumire menționată istoric în legătură cu anumite ruine sau așezări vechi din regiunea Olteniei [atestată în lucrările onomastice de arhivă](1.4.1).
• Abraham — Formă vest-europeană, germanică sau engleză pentru numele biblic propriu masculin Avraam (provenit din ebraicul 'Avraham'); (sens istoric/religios) primul mare patriarh al poporului evreu, recunoscut ca figură centrală fondatoare în iudaism, creștinism și islam; (sens onomastic modern) nume de familie utilizat la nivel internațional și adoptat inclusiv în onomastica românească; (toponim) numele mai multor localități din lume sau al unor repere geografice numite în onoarea unor personalități istorice.
• abreviațiune — (Arhaic) Formă sau variantă învechită pentru acțiunea de a abrevia ori pentru rezultatul ei; prescurtare sau abreviatură întâlnită în textele românești din secolul al XIX-lea.
• abreviațiuni — (Arhaic) Formă de plural pentru substantivul învechit 'abreviațiune'; prescurtări sau forme condensate ale unor cuvinte utilizate în textele administrative și juridice din secolul al XIX-lea.
• abrogațiune — (Arhaic) Formă învechită pentru acțiunea de a abroga o lege sau pentru rezultatul ei; variantă pașoptistă a termenului modern 'abrogare', utilizată frecvent în textele juridice și administrative din secolul al XIX-lea.