#arheologie

• abolla — Manta sau pelerină militară groasă, confecționată din lână, purtată în Antichitate de soldații și ofițerii romani. Ulterior, piesa vestimentară a fost adoptată și de filosofii stoici sau cinici din Imperiul Roman, devenind un simbol distinctiv al statutului auster, al înțelepciunii sau al rangului senatorial.
• Abu Simbel — Complex arheologic monumental situat în Nubia, în sudul Egiptului, alcătuit din două temple masive cioplite direct în stâncă în timpul domniei faraonului Ramses al II-lea. Destinat să celebreze victoria de la Kadesh și să zeifice cuplul regal, complexul este faimos atât pentru cele patru statui colosale ale faraonului de la intrare, cât și pentru o operațiune inginericească de amploare mondială din anii 1960, când a fost demontat și mutat în totalitate pentru a fi salvat de inundarea provocată de construcția barajului de la Assuan.
• abvelian — Variantă ortografică rară întâlnită în vechile nomenclatoare lingvistice românești pentru termenul 'abbevilian'. Desemnează o cultură arheologică din paleoliticul inferior european (specifică mijlocului epocii pleistocenului), caracterizată prin producerea unor unelte rudimentare din piatră cioplită pe ambele fețe, în formă de migdală. Denumirea provine de la localitatea franceză Abbeville, unde au fost descoperite primele vestigii ale acestei industrii litice.
• Abydos — Unul dintre cele mai vechi și importante orașe din Egiptul antic, situat în amonte de Teba, faimos ca principal centru religios dedicat cultului lui Osiris. Situl arheologic adăpostește necropole regale timpurii, monumente funerare de o valoare inestimabilă, complexul subteran Osireion și celebrul templu cenotaf al faraonului Seti I, pe pereții căruia se află 'Lista Regilor', o cronologie esențială a dinastiilor egiptene. (Notă: Termenul desemnează, de asemenea, o colonie grecească antică situată pe malul asiatic al strâmtorii Dardanele).
• acrolit — Tip de statuie din antichitatea clasică (în special greacă), realizată structural dintr-o combinație de materiale: extremitățile vizibile (capul, mâinile și picioarele) erau sculptate din piatră sau marmură, în timp ce restul corpului (trunchiul) era confecționat din lemn, adesea placat cu aur, fildeș sau acoperit cu draperii textile reale. Ca adjectiv, termenul descrie o lucrare sau o tehnică sculpturală de acest gen, concepută istoric pentru a reduce costurile și greutatea monumentelor mari.
• acropodiu — Regiune anatomică distală a membrului superior sau inferior la vertebrate, care cuprinde oasele degetelor (falangele) și structurile musculo-tendinoase asociate acestora, reprezentând segmentul terminal de sprijin ori manipulare (mâna sau piciorul propriu-zis, excluzând metapodiul și basipodiul). În arheologie și istoria artei, termenul desemnează un piedestat înalt, o bază structurală sau un soclu ornat pe care este așezată o statuie ori o coloană monumentă.
• acropolă — Zonă fortificată, cetate sau parte înaltă, întărită din punct de vedere structural, situată în centrul marilor orașe din Grecia antică (polisuri). Această incintă fortificată, amplasată de obicei pe o colină sau o proeminență stâncoasă abruptă, adăpostea principalele temple dedicate zeilor protectori, tezaurul public și palatele conducătorilor, servind totodată drept refugiu strategic ultim pentru populație în caz de asediu sau război.
• acropolean — Care aparține acropolei sau Acropolei din Atena, care provine de pe acropolă ori este specific stilului arhitectural, monumentelor și istoriei acestei incinte fortificate antice; privitor la comunitatea religioasă sau militară care activa în interiorul cetății de pe colină.
• acrostol — Ornament sculptural proeminent, curbat sau sculptat figurativ (reprezentând adesea capete de păsări, monștri marini sau aripi), situat la extremitatea superioară a etravei (prow) sau a etamboului (stern) pe corăbiile și galerele de război din antichitatea clasică (grecești, romane și feniciene). Această structură decorativă masivă din lemn avea atât un rol simbolic de protecție religioasă a echipajului, cât și o funcție militară de identificare vizuală a flotei pe mare.
• acroter — Element decorativ sau mic soclu structural plasat la baza ori în vârful unui fronton (pediment) al unui templu clasic sau al unei clădiri festive, servind ca suport direct pentru statui, urne votive, palmete sau alte ornamente sculptate din piatră ori bronz.
• acroteră — Element decorativ sau mic piedestal plasat în vârful ori la extremitățile inferioare ale unui fronton triunghiular la templele grecești și romane sau la edificiile neoclasice. Acest element structural, realizat din piatră, teracotă sau bronz, servește ca bază stabilă pentru fixarea palmetelor, a statuilor mitologice sau a urnelor, având rolul de a rupe rigiditatea liniilor geometrice ale acoperișului.
• acroteriu — Formă tehnică savantă sau transliterare directă a termenului latin acroterium; reprezintă micul soclu ori elementul de finisare decorativ amplasat în punctele cheie ale unui fronton clasic pentru a susține statui sau ornamente vegetale. Structura sa asigură distribuția corectă a greutății sculpturilor decorative pe structura de rezistență a antablamentului clădirii.
• activilar — Termen istoric rar care desemnează un tip de suliță ușoară, suliță de aruncat sau suliță scurtă utilizată de trupele auxiliare sau de vânători în perioada antichității și a evului mediu timpuriu. Acest dispozitiv militar structural era conceput pentru a oferi mobilitate maximă și penetrare rapidă la distanțe mici.
• Adam-Klisi — Variantă grafică, istorică sau populară pentru toponimul Adamclisi, ce desemnează o comună din județul Constanța, renumită pentru complexul arheologic roman ce găzduiește monumentul triumfal Tropaeum Traiani, ridicat în secolul al II-lea. Acest nume structural provine din limba turcă, unde 'Adam Kilisesi' înseamnă literal 'Biserica Omului' sau 'Biserica lui Adam', localnicii otomani confundând ruinele monumentului antic cu structura unei biserici.
• Adamclisi — Localitate și sit arheologic de o importanță istorică deosebită situat în județul Constanța, România, faimos pentru adăpostirea monumentului triumfal roman Tropaeum Traiani. Acest complex arheologic a fost ridicat între anii 106-109 d.Hr. din ordinul împăratului Traian pentru a celebra victoria armatei romane asupra coaliției formate din daci, geți și sarmați în urma bătăliilor sângeroase din iarna anului 101-102 d.Hr.
• Adameșteanu — Nume de familie românesc derivat pe cale toponimică, asociat istoric cu personalități remarcabile ale culturii și științei. Printre purtătorii de seamă ai acestui nume se numără Dinu Adameșteanu (1913–2004), un celebru arheolog român, pionier al aerofotoarheologiei în Italia, și Gabriela Adameșteanu (n. 1942), scriitoare, traducătoare și jurnalistă de prim rang, figură marcantă a literaturii române contemporane.
• Adiabene — Regat antic asirian situat în nordul Mesopotamiei, în regiunea râurilor Tigru și Marele Zab, care a funcționat structural ca stat vasal sau provincie autonomă în cadrul Imperiilor Part și Sasanid; este renumit în istoriografia universală datorită conversiei oficiale a dinastiei sale regale (conducătorii Monobaz I și regina Elena) la iudaism în secolul I d.Hr. Acest teritoriu reprezintă un punct de referință istoric esențial pentru studiul interacțiunilor politice și religioase din Orientul Apropiat antic.
• adorantă — Reprezentare feminină în sculptură, pictură sau relief, surprinsă într-o atitudine ritualică de venerație, rugăciune sau închinare în fața unui altar ori a unei divinități. Ca adjectiv, termenul descrie o siluetă, o manifestare sau o postură proprie unei femei care aduce un cult mistic sau un omagiu sacru.
• aediculă — Edificiu de dimensiuni mici cu rol decorativ sau votiv, alcătuit dintr-un fronton susținut de două coloane sau pilaștri, destinat să adăpostească o statuie, o nișă altar sau o urnă funerară. În arhitectura monumentală romană și renascentistă, termenul desemnează și încadramentele decorative ale ferestrelor sau nișelor de pe fațadele clădirilor care imită structura unui mic templu.
• Aegyssus — Cetate antică geto-dacică, menționată ulterior ca fortăreață romană de frontieră situată pe malul drept al Dunării, pe teritoriul actual al municipiului Tulcea din Dobrogea, România. Fondată conform legendei de o căpetenie dacă numită Carpyus, cetatea a jucat un rol strategic major în sistemul defensiv roman (Limes Moesiarum), fiind descrisă de poetul Ovidiu în operele sale din exil ca o fortificație impunătoare, greu de cucerit din cauza poziției sale pe stânci înalte.