#documente vechi

• apelarisi — Formă verbală arhaică sau regională (utilizată mai ales în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea sub influență elenă) însemnând a se adresa unei autorități, a face un apel oficial, a contesta o decizie administrativă ori judecătorească sau a recurge la sprijinul cuiva. Reprezintă un precursor lingvistic neoficial al verbului modern 'apela'.
• apli — A aplica, a pune în practică, a adapta ori a potrivi un element pe o suprafață sau într-un context dat; variantă verbală trunchiată întâlnită în vechi documente juridice sau administrative ardelenești, utilizată ca echivalent structural învechit al verbului modern 'a aplica' ori pentru a descrie așezarea unei ștampile sau a unui sigiliu.
• aplie — Formă verbală arhaică sau regională ardelenească corespunzătoare persoanei a III-a singular a modului indicativ prezent pentru verbul 'apli' (a aplica); reprezintă actul curent prin care o autoritate administrativă locală sau o instanță pune în executare o regulă, un regulament ori fixează o pecete pe un act oficial.
• arcere — Formă arhaică sau variantă administrativă veche pentru termenul 'arcuire' ori, în anumite contexte juridice și fiscale medievale sub influență latină, acțiunea de a închide, a îngrădi sau a pune sub sechestru bunurile dintr-o ladă ori magazie securizată. Reprezintă un termen de circulație restrânsă, întâlnit exclusiv în manuscrisele de cancelarie sau în pravilele vechi.
• Arculin — Nume propriu de persoană sau nume de familie rar atestat în documentele istorice și ecleziastice din spațiul est-european sau mediteraneean, derivat structural ca o formă diminutivală sau ipocoristică de la rădăcina onomastică 'Arcu' ori din forme latinizate legate de arcași. Acesta identifică genealogic anumite personalități din trecut sau familii care purtau porecle legate de îndeletnicirea fabricării arcurilor ori a apărării fortificațiilor.
• ardevan — Nume propriu de persoană, nume de familie românesc sau toponim cu rezonanță istorică locală, având o răspândire specifică în regiunile din vestul și nord-vestul spațiului românesc (în special în Transilvania și Banat). Din punct de vedere structural și etimologic, numele poate fi corelat cu denumiri geografice vechi sau cu variante regionale ce indică proveniența dintr-o anumită așezare ori proprietate funciară medievală fixată în documentele de cancelarie.
• arendășire — Termen rarisim or variantă de acțiune ce desemnează procesul istoric de organizare ori transformare a unei moșii conform sistemului de arendășie; acțiunea de a pune un domeniu sub conducerea unui arendaș. În studiile filologice, poate descrie fixarea morfologică a termenilor legați de contractele agrare.
• arhivariu — Formă arhaică și rară pentru termenul arhivar; persoană specializată care se ocupă cu organizarea, clasificarea, inventarierea, conservarea și gestionarea documentelor într-o arhivă publică sau privată. În context istoric, titlul desemna un funcționar de încredere responsabil de paza actelor oficiale de stat, a hrisoavelor domnești și a registrelor administrative de importanță majoră.
• Arimera — Nume propriu rar de reședință, marcă istorică sau personaj mitologic/literar utilizat în documente vechi sau opere de ficțiune structurală pentru a identifica o dinastie, un conac sau o figură simbolică asociată cu forța administrativă ori cu gestionarea domeniilor aristocratice din perioada medievală sau premodernă.
• armăsariu — Formă arhaică sau variantă onomastică veche a cuvântului 'armăsar', întâlnită frecvent în documentele medievale, hrisoavele domnești și cronicile din Principatele Române. Pe lângă sensul principal de cal reproducător, în vechile structuri curtești administrative termenul putea indica o funcție sau o responsabilitate legată de paza, îngrijirea și evidența cailor de luptă ai domnitorului sau ai marilor boieri.
• arsa — Unitate istorică de măsură pentru suprafețe de teren, utilizată în trecut în anumite regiuni ale spațiului românesc, în special în Oltenia și Muntenia. Termenul desemna o parcelă de pământ arabil sau o întindere agricolă delimitată prin metode tradiționale, valoarea sa exactă variind în funcție de epocă și de specificul local al hotărniciei, fiind strâns legată de organizarea administrativă medievală și premodernă.
• Arsinca — Prenume feminin arhaic și rar sau hipocoristic regional derivat din numele masculine Arsenie ori Arsen. Folosit în trecut în comunitățile rurale est-europene sau balcanice, acest nume poartă aceeași încărcătură etimologică grecească legată de ideea de fermitate, putere și vigurozitate, fiind păstrat astăzi doar în documente de arhivă ori ca toponim minor.
• Arsîni — Toponim rar sau denumire arhaică atribuită unei mici așezări, unui cătun ori unei zone de hotar din arealul est-european, grafiată cu 'î' conform unor norme ortografice vechi sau păstrată astfel în documente cadastrale. Semnificația sa este strâns legată de locuri defrișate prin pârjolire sau provine dintr-o variantă patronimică regională asociată numelui Arsenie.
• Arsip — Nume propriu sau toponimic regional foarte rar întâlnit în spațiul lingvistic românesc, având cel mai probabil rădăcini onomastice arhaice sau fiind o variantă fonetică modificată local a unui nume de familie străvechi. În anumite documente istorice sau în microtoponimia balcanică, termenul poate identifica o mică parcelă de pământ, un punct de hotar specific sau numele unui strămoș păstrat în registrele cadastrale izolate din zonele rurale.
• articlu — Variantă fonetică arhaică sau regională pentru 'articol', utilizată în textele juridice, administrative sau gramaticale din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea pentru a desemna o subdiviziune a unui text de lege, a unui tratat sau, în lingvistică, partea de vorbire flexibilă care însoțește un substantiv.
• asemnație — Actul de a marca, desemna sau însemna ceva; înscris oficial, dovadă, marcare administrativă sau asignare istorică a unui bun ori a unei sarcini fiscale în documentele medievale. Termenul se folosea și pentru a indica o notă explicativă pusă pe marginea unui text juridic vechi.
• audienție — Variantă arhaică, istorică sau regională pentru termenul 'audiență'; acțiunea de a asculta sau de a primi pe cineva în mod solemn; întrevedere oficială acordată de o autoritate publică sau ecleziastică. În documentele administrative din secolele trecute, termenul reflectă o formă de tranziție lingvistică influențată de terminologia cancelariilor străine înainte de stabilizarea normelor limbii române moderne.
• autentificație — Variantă lexicografică învechită, rară sau regională pentru termenul 'autentificare'; acțiunea de atestare oficială a originalității unui înscris ori document istoric privat, realizată conform unor formule administrative sau notariale de tip vechi.