#inteles

• abscons — Termen livresc utilizat pentru a descrie un concept, o idee, o motivație sau un text ascuns, tăinuit, obscur, greu de pătruns sau complet inaccesibil înțelegerii imediate. În filozofia morală și etică, cuvântul califică adesea intențiile disimulate, raționamentele criptice sau adevărurile ezoterice care necesită un efort profund de decodificare și interpretare.
• absconzitate — Variantă ortografică și fonetică rară sau arhaică a substantivului abstract 'absconsitate', utilizată în trecut pentru a desemna starea, calitatea sau caracterul a ceea ce este profund ascuns, obscur, tăinuit sau indescifrabil. În textele filozofice și eseurile morale timpurii, termenul sublinia impenetrabilitatea conceptuală sau bizareria unui discurs care masca adevărata intenție etică ori dogmatică a autorului în spatele unei ambiguități deliberate.
• Alte măști, aceeași piesă — Citat celebru extras din poezia 'Glossă' de Mihai Eminescu, devenit o expresie proverbială folosită pentru a descrie situații, comportamente sau evenimente istorice și sociale care par noi la suprafață (prin actori sau decoruri diferite), dar care în esență rămân absolut identice, repetând aceleași tipare imutabile ale naturii umane.
• aluzie — Cuvânt, expresie sau remarcă prin care se lasă să se înțeleagă ceva fără a se spune în mod explicit; trimitere indirectă, insinuare, sugestie ascunsă. În retorică și literatură, reprezintă o figură de stil prin care se face referire la un eveniment istoric, mitologic, cultural sau politic cunoscut, pentru a îmbogăți contextul ideatic al operei.
• aluziona — A exprima ceva prin intermediul aluziilor, a lansa insinuări sau remarci indirecte cu privire la o persoană sau o situație; a transforma o idee sau un mesaj într-o serie de subînțelesuri. Spre deosebire de verbul standard 'a aluda', acest neologism rar subliniază acțiunea repetată sau intenționată de a folosi aluzii în cadrul unui discurs sau al unei conversații.
• aluzionare — Acțiunea de a aluziona și rezultatul ei; procesul de exprimare sau transmitere a unor mesaje prin intermediul subînțelesurilor și al insinuărilor; recurgere sistematică la aluzii în text ori discurs. În analiza conversațională, reprezintă o strategie de comunicare indirectă folosită pentru a evita responsabilitatea directă a unei afirmații.
• aluzire — Acțiunea de a aluzi și rezultatul ei; procesul de trimitere indirectă sau de sugerare a unei idei prin intermediul subînțelesurilor; insinuare structurală. Deși în limba română literară normele actuale impun termenul 'aluzie' sau acțiunea verbului 'a aluda' (aludare), această formă apare în mod excepțional în studii lingvistice experimentale ca substantiv de acțiune derivat direct de la verbul secundar 'a aluzi'.
• aluzit — La care s-a făcut aluzie, sugerat în mod indirect, insinuat, lăsat să se înțeleagă printr-o remarcă discretă; indicat prin subînțelesuri. Ca formă participială a verbului rar 'a aluzi', descrie un subiect, o persoană sau un eveniment care a fost evocat pe ascuns sau tangențial într-o discuție, fără a fi nominalizat direct.
• aluziune — Formă arhaică sau variantă fonetică timpurie pentru substantivul 'aluzie'; remarcă, expresie sau cuvânt prin care se sugerează ceva în mod indirect, fără o menționare explicită; insinuare. În textele literare, juridice sau jurnalistice de secol al XIX-lea, termenul reflecta o etapă de tranziție în asimilarea neologismelor de origine romanică, păstrând o terminație structurală mai apropiată de etimonul latin.
• aluziv — Care conține aluzii, care funcționează sau se exprimă prin intermediul subînțelesurilor, al sugestiilor sau al insinuărilor; caracterizat prin evitarea afirmațiilor directe. În stilistică și analiză comportamentală, descrie un mod de exprimare sau un text structural codificat, conceput pentru a transmite un mesaj mascat, accesibil doar receptorilor care dețin contextul necesar.
• aluzivitate — Calitatea sau caracterul a ceea ce este aluziv; înclinație, proprietate sau strategie de comunicare bazată pe utilizarea sistematică a subînțelesurilor, a insinuărilor sau a sugestiilor indirecte în detrimentul afirmațiilor explicite. În analiza structurală a textului literar sau politic, definește gradul de complexitate retorică prin care un mesaj este codificat pentru a proteja emițătorul ori pentru a îmbogăți estetic opera.
• aparent — Care pare real, adevărat sau existent, dar care în realitate poate fi înșelător ori diferit de starea de fapt; care se manifestă doar la suprafață, fiind ușor de observat, dar lipsit de o bază structurală profundă sau de o certitudine absolută. Ca adverb, exprimă o probabilitate bazată strict pe prima impresie vizuală ori logică.
• asfinți — A coborî sub orizont, a dispărea din vedere (despre soare, lună sau alte corpuri cerești), marcând sfârșitul zilei sau al intervalului de vizibilitate a astrului respectiv; a apune. În sens figurat, delicat și literar, termenul înseamnă a trece în neființă, a muri, a se stinge ori a-și pierde treptat strălucirea, gloria sau importanța structurală în timp.
• asmonie — Termen rar, arhaic și regional, utilizat în anumite graiuri populare din estul sau sudul țării pentru a desemna o stare de armonie, înțelegere deplină sau învoială pașnică între oameni; prin contaminare sau asimilare fonetică locală, cuvântul poate face trimitere și la o formulă de blestem, afurisenie sau pedeapsă bisericească (provenind din limba greacă, prin intermediul textelor religioase vechi), păstrându-și caracterul de unicitate lexicală în nomenclatoarele dialectale.
• aspri — A deveni sau a face să devină aspru, rugos ori lipsit de finețe la pipăit; a căpăta o tentă astringentă sau acră-amară (despre gust); în sens figurat, înseamnă a deveni mai sever, mai dur, mai exigent sau mai rigid în comportament, reguli, atitudini ori măsuri; a intensifica severitatea unei situații sau a unei pedepse.
• autosemantic — Care are un înțeles de sine stătător; care posedă valoare semantică de sine stătătoare, independent de context. În lingvistică, acest atribut descrie cuvintele cu conținut noțional deplin, numite și cuvinte conceptuale sau lexicale (precum substantivele, adjectivele, verbele sau adverbele), care pot îndeplini singure o funcție sintactică în propoziție, spre deosebire de cele sinsemantice (prepoziții, conjuncții).