#logica

• ab absurdo — Expresie latină însemnând 'prin absurd'. Este folosită în logica medicală, bioetică și expertizele medico-legale pentru a demonstra un adevăr clinic sau o cauză a morții prin arătarea faptului că orice altă ipoteză alternativă ar conduce la o concluzie imposibilă sau contradictorie.
• abătător — Termen care descrie un factor, un stimul, un traiect nervos sau un element structural ce determină o schimbare de sens, o reflexie sau o deviere a unui impuls fiziologic ori a unei axe biomecanice. În neurofiziologie, se poate referi la căi neuronale colaterale (șunturi) care deviază influxul nervos de la calea sa principală în cazul unor leziuni centrale, ori la un aparat ortopedic conceput pentru a corecta axul abătător (deviat) al unui membru afectat de spasticitate.
• abator — Unitate industrială specializată, dotată cu instalații adecvate pentru sacrificarea animalelor, prelucrarea cărnii și controlul veterinar al carcaselor. În igiena publică și epidemiologie, abatorul reprezintă un punct critic de control sanitar, fiind reglementat strict pentru prevenirea epidemiilor de trichineloză, salmoneloză, antrax sau encefalopatie spongiformă bovină (boala vacii nebune) și pentru eliminarea deșeurilor biologice.
• abatoriza — A sacrifica animale în mod industrial într-un abator autorizat, respectând fluxurile tehnologice și etapele de inspecție medicală. În epidemiologia veterinară și managementul crizelor biologice, acțiunea de a abatoriza (sau a trimite la abatorizare de urgență) este o măsură radicală aplicată efectivelor de animale bănuite de coabitare cu vectori infecțioși, destinată stăpânirii focarelor de zoonoze înainte de răspândirea lor la om.
• Abbeville — Localitate din Franța unde au fost descoperite primele vestigii ale culturii paleolitice inferioare. În studiile de antropologie fizică și paleoantropologie medicală, situl este de referință pentru analiza resturilor osteologice timpurii și a primelor interacțiuni bio-culturale ale hominizilor europeni.
• aberant — Care se abate în mod evident de la tipul normal, de la structura anatomică standard sau de la evoluția fiziologică firească. În genetică și oncologie, califică celule, cromozomi sau vase sanguine cu dezvoltare atipică; în psihiatrie, descrie un comportament, un raționament sau un răspuns emoțional profund deformat, incompatibil cu logica medicală sau cu realitatea obiectivă.
• aberare — Acțiunea de a abera; procesul de îndepărtare, rătăcire sau deviere de la o linie dreaptă, de la un adevăr științific, de la o regulă logică sau de la o normă morală. În sens figurat și cotidian, reprezintă formularea unor judecăți absurde, lipsite de logică sau fundament real. În sens tehnic vechi, indica rătăcirea temporară a unui flux sau a unei traiectorii de la coordonatele inițiale.
• aberație — O abatere evidentă de la ceea ce este normal, corect, logic sau natural. În genetică, reprezintă o modificare profundă în numărul sau ordinea genelor dintr-un cromozom (aberație genetică). În psihiatrie, desemnează o tulburare de gândire, o idee bizară sau o deviație comportamentală gravă de la normele sociale. În optică și astronomie, indică deformarea imaginilor din cauza proprietăților lentilelor sau mișcării Pământului în spațiu.
• abhora — A avea o ură profundă, un dezgust visceral, o aversiune extremă sau o oroare intensă față de cineva sau de ceva; a detesta cu desăvârșire. În semiologia psihiatrică și psihopatologie, verbul descrie manifestarea comportamentală sau verbală a unui pacient afectat de fobii severe, tulburări obsesiv-compulsive sau psihoze delirante, manifestând o respingere instinctivă și violentă față de anumiți stimuli, obiecte sau idei specifice.
• abi — Element de compunere savantă utilizat ca prefixoid (variantă a prefixului 'abio-') pentru a semnala absența vieții, lipsa organismelor vii sau procese organice care se desfășoară în afara structurilor biologice active. În biochimie și farmacologie clinică, participă la formarea unor termeni tehnici ce descriu medii sterile, sinteze chimice artificiale de compuși genetici ori reacții moleculare complet lipsite de interacțiune celulară vie.
• ablastie — Concept abstract utilizat în filozofia modernă și epistemologie pentru a desemna absența completă a germenilor de dezvoltare spirituală, intelectuală sau conceptuală; o stare de sterilitate creativă totală sau incapacitatea unei doctrine de a mai genera idei noi ori evoluție teoretică. Spre deosebire de ignoranță, termenul pune accentul pe lipsa intrinsecă de potențial evolutiv din cadrul unui sistem de gândire.
• ablepsie — Concept abstract utilizat în filozofie și psihologia socială pentru a desemna orbirea mentală, lipsa de discernământ, incapacitatea totală de a percepe sau înțelege un adevăr evident ori o realitate factuală; stare de obtuzitate intelectuală profundă provocată de dogmatism sau prejudecăți. Spre deosebire de neștiință, termenul subliniază un blocaj cognitiv autoindus sau sistemic care împiedică reflecția critică.
• absorbție — Procesul fizic sau chimic prin care o substanță pătrunde în masa altui corp; în toxicologie clinică și farmacocinetică, reprezintă pătrunderea unui toxic sau medicament în circulația sanguină prin membranele biologice.
• abstract — Care aparține gândirii pure, fiind separat de realitatea concretă sau de obiectele materiale; (ca adjectiv) greu de înțeles din cauza nivelului înalt de teoretizare. În artă, definește stilul non-figurativ care renunță la reproducerea formelor reale. Ca substantiv neutru, reprezintă rezumatul dens și structurat al unei lucrări științifice sau academice.
• abstracție — Noțiune, idee sau categorie mentală pur teoretică, rezultată în urma procesului de abstractizare; entitate care nu are o existență materială sau fizică în realitate. În limbajul curent, termenul apare adesea în expresii fixe legate de ignorarea intenționată a unui element sau a unei circumstanțe dintr-o analiză.
• abstracțiune — Formă lexicografică mai puțin frecventă sau variantă livrescă pentru substantivul „abstracție”, definind rezultatul operației mentale de izolare și generalizare a trăsăturilor esențiale ale unui obiect; proces de detașare pură de elementele sensibile sau realitatea fizică.
• abstractiv — Care posedă capacitatea, proprietatea sau tendința de a abstractiza; referitor la procesul mental prin care se extrag trăsăturile generale și esențiale ale unui obiect, izolându-le de cele particulare. În lingvistică, descrie mecanisme gramaticale sau derivatice folosite pentru crearea numelor de noțiuni abstracte.
• abstractiza — A efectua o operație mentală de abstractizare; a izola în mod conștient trăsăturile esențiale, generale și comune ale unor obiecte sau fenomene, lăsând la o parte aspectele lor accesorii, concrete sau particulare. În sens larg, a transforma o problemă reală într-un model pur teoretic sau conceptual pentru a o putea analiza mai ușor.
• abstractizant — Care are proprietatea, rolul sau tendința de a efectua o abstractizare; care izolează elementele esențiale și universale ale unui fenomen de formele sale particulare și materiale. Descrie un demers intelectual, un stil artistic sau un instrument lingvistic axat pe conceptualizare și schematizare în detrimentul reproducerii exacte a realității empirice.
• abstractizare — Operația mentală sau procesul prin care se separă esențialul de neesențial, extrăgându-se însușirile generale și comune ale unei clase de obiecte și ignorându-se trăsăturile lor particulare, concrete sau accidentale. În informatică, reprezintă tehnica de a ascunde detaliile complexe de implementare din spatele unei interfețe simple, facilitând dezvoltarea sistemelor software.