#teorie

• abstracțiune — Formă lexicografică mai puțin frecventă sau variantă livrescă pentru substantivul „abstracție”, definind rezultatul operației mentale de izolare și generalizare a trăsăturilor esențiale ale unui obiect; proces de detașare pură de elementele sensibile sau realitatea fizică.
• adjuncție — Operație sau raport de alăturare ori adăugare a unui element la o structură preexistentă, fără a-i altera identitatea de bază. În lingvistică, se referă la adăugarea unei structuri sintactice la un constituent major, iar în matematică (teoria categoriilor), reprezintă o relație fundamentală între doi functori paraleli, numiți functori adjuncți.
• afterbeat — Termen muzical neologic, preluat din engleză, care desemnează un accent ritmic plasat pe timpii slabi ai unei măsuri (timpii doi și patru într-o măsură de patru timpi). Acest procedeu structural este fundamental în genuri muzicale precum jazz, reggae, ska, rhythm and blues sau muzică electronică, oferind compoziției un efect dinamic de sincope sau pulsație continuă.
• ais — Termen tehnic de specialitate utilizat în teoria muzicală occidentală care desemnează nota la (A) urcată cu un semiton cromatic cu ajutorul unui diez (la diez); reprezintă, de asemenea, frecvența acustică exactă sau tasta corespunzătoare acestui sunet pe instrumentele cu claviatură. În context structural și armonic, cuvântul servește în solfegiu și compoziție ca parte componentă a gamelor, acordurilor sau intervalelor melodice complexe, fiind echivalent din punct de vedere enarmonic cu nota si bemol, dar având o funcție sintactică complet diferită în tonalitate.
• alicuantă — O parte fragmentară dintr-un tot sau dintr-un număr care nu îl divide exact, lăsând întotdeauna un rest în urma operației de împărțire matematică. Spre deosebire de partea alicotă, o parte alicuantă se cuprinde într-o mărime mai mare de un număr de ori plus o fracțiune (de exemplu, 5 este o parte alicuantă a lui 12, deoarece se cuprinde în el de două ori și lasă restul 2). În terminologia juridică veche, descria o cotă inegală sau reziduală.
• animando — Indicație de execuție muzicală care cere interpretului să sporească treptat animația, vivacitatea și dinamismul piesei, adesea prin accelerarea ușoară a tempoului și creșterea intensității sonore. Acest termen ghidează tranziția emoțională a unei compoziții către o stare mai pasională, mai vie sau mai agitată, oferind expresivitate discursului muzical.
• anticriticism — Curent doctrinar sau manifestare teoretică identică cu anticritica; ansamblu de argumente, eseuri sau poziții filosofice prin care scriitorii și artiștii contestă validitatea, autoritatea și metodele hermeneutice ale criticii academice instituționalizate. Acest neologism, preluat din spațiul cultural anglo-saxon, teoretizează independența actului creator în fața analizelor restrictive.
• antiliteratură — Curent literar, manifestare artistică sau totalitate a operelor scrise care resping în mod deliberat normele tradiționale, structurile narative convenționale, tehnicile clasice de caracterizare a personajelor și canoanele estetice instituite; mișcare de avangardă (cum este antiromanul sau teatrul absurdului) care folosește textul pentru a deconstrui însăși ideea de literatură instituționalizată. În sens structural, sabotează coerența epică tradițională.
• antimitologic — Care se opune miturilor, gândirii mitice sau explicațiilor supranaturale tradiționale; orientare teoretică ori metodologică axată pe demitizare, raționalism radical și pe analiza factuală a realității. În sens structural, caracterizează discursurile sau eseurile care urmăresc deconstruirea narațiunilor fantastice sau ideologice transmise istoric într-o cultură pentru a releva adevărul istoric sau științific.
• aplicabilitate — Calitatea, însușirea sau caracterul a ceea ce este aplicabil; posibilitatea structurală sau caracterul practic de a pune în execuție o metodă, o teorie științifică, o descoperire tehnologică ori o normă juridică într-un context real, concret și util. Reprezintă măsura în care un set de reguli abstracte sau principii teoretice își găsesc o finalitate funcțională directă în activitatea cotidiană ori în rezolvarea unor probleme specifice din industrie și societate.
• archiocrom — Termen rarisim, utilizat în unele lucrări de istorie a biologiei sau teorii evoluționiste timpurii pentru a desemna un pigment biologic ipotetic primitiv ori starea originală, ancestrală a coloritului unui organism sau a unei structuri celulare. Reprezintă un concept teoretic structural ce încerca să explice evoluția sistemelor cromatice din natură de la forme simple la cele complexe.
• arpeggio — Un acord muzical ale cărui note constitutive sunt emise succesiv și distinct, în ordine ascendentă sau descendentă, în loc să fie auzite simultan. Reprezintă un element fundamental în studiul tehnicii instrumentale și în construcția liniilor melodice sau a acompaniamentelor, fiind utilizat frecvent în muzica clasică, jazz, rock și muzica electronică pentru a adăuga mișcare și textură compoziției.
• arpegiat — Despre acorduri sau fragmente muzicale: executat prin emiterea succesivă și distinctă a notelor componente, în ordine ascendentă sau descendentă, imitat după tehnica harpei; descrie de asemenea o linie melodică structurată pe baza unor arpegii succesive.
• arpegio — O variantă ortografică alternativă sau neadaptată complet a termenului 'arpegiu' sau 'arpeggio', ce desemnează execuția succesivă și distinctă a notelor unui acord muzical în ordine ascendentă sau descendentă. Este utilizat frecvent în manualele tehnice instrumentale pentru a descrie formulele repetitive de antrenament digital la pian sau chitară.
• arpegiu — Executarea succesivă și distinctă a notelor unui acord muzical în ordine ascendentă sau descendentă, în loc de emiterea lor simultană; acord frânt adaptat după tehnica specifică harpei. Reprezintă o formulă structurală de bază în compoziție, jazz și studiul de tehnică instrumentală la pian, vioară sau chitară, având rolul de a fluidiza linia melodică și de a îmbogăți textura armonică.
• arpej — O variantă ortografică rară, simplificată sau învechită a termenului 'arpegiu', utilizată uneori în jargonul muzicienilor sau în vechile traduceri de partituri pentru a descrie execuția succesivă a notelor dintr-un acord. Deși nu este forma recomandată de normele academice curente, este întâlnită în anumite glosare tehnice dedicate instrumentelor cu coarde ciupite.
• astrofic — Care nu este organizat în strofe; termen utilizat în teoria literară și poetică pentru a descrie un poem, o compoziție lirică sau un text în versuri care curge continuu, fără o diviziune structurală în unități strofice determinate. Această tehnică compozițională oferă textului o fluiditate narativă sau discursivă deosebită, fiind specifică anumitor curente literare moderne sau poemelor de mari dimensiuni din epopeea clasică.
• atașamentist — Persoană care manifestă o tendință accentuată de a dezvolta legături afective puternice, dependente sau specifice; adept sau specialist în teoria atașamentului. Ca adjectiv, descrie un comportament, o atitudine sau o abordare terapeutică centrată pe analiza și cultivarea legăturilor emoționale, de siguranță și de proximitate structurală între indivizi.
• auctorial — Care aparține autorului, care este propriu autorului sau se referă la ipostaza acestuia într-o operă literară; privitor la actul creației originale. În teoria literară și în analiza naratologică, termenul este utilizat pentru a descrie instanța narativă omniscientă (perspectivă auctorială), vocea care coordonează discursul din exteriorul acțiunii sau elementele de paratext care poartă amprenta directă și asumată a creatorului textului.
• autodiegetic — Care desemnează un tip de narator care este în același timp și protagonistul, personajul principal al textului narativ; privitor la narațiunea la persoana întâi în care cel care povestește relatează propriile sale experiențe trăite în universul fictiv.