#arhaism juridic

• apropietor — Formă hibridă sau regională născută din contaminarea dintre verbul 'apropia' și substantivul 'proprietar'; termen utilizat istoric în documente juridice și cadastrale din Principatele Române pentru a desemna un proprietar vecin, un coproprietar sau o persoană care își însușea un bun imobil aflat în imediata proximitate a pământului său.
• apropitar — Formă hibridă sau regională născută din contaminarea dintre verbul 'apropia' (sau 'apropriere') și substantivul 'proprietar'; termen utilizat istoric în documente juridice și cadastrale pentru a desemna un proprietar vecin, un coproprietar sau o persoană care își însușea un bun imobil aflat în proximitatea terenului său.
• arendatorie — Sistem economic, instituție juridică istorică sau profesiunea și activitatea complexă de a gestiona moșii și proprietăți agrare luate în locațiune; biroul ori administrația centrală a unui arendaș mare unde se țineau catastifele contabile și evidența clăcașilor. În sens structural-instituțional, arendatoria reprezenta mecanismul prin care marea proprietate boierească sau mănăstirească din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea era exploatată comercial prin intermediul unor intermediari financiari.
• arestație — Termen juridic arhaic utilizat în trecut în Țările Române pentru a desemna acțiunea de arestare, reținere sau punere sub pază a unei persoane; starea celui arestat. În documentele administrative, hrisoavele boierești și codurile de legi din secolul al XIX-lea (cum ar fi Condica Criminală), cuvântul definea măsura structurală de privare de libertate aplicată răufăcătorilor sau datornicilor de către zapcii ori poteră.
• arestui — A aresta, a reține sau a priva pe cineva de libertate în mod legal sau prin constrângere fizică; a pune sub pază un suspect sau un datornic. În lingvistica istorică structurală, reprezintă o variantă verbală hibridă utilizată episodic în graiurile din vestul și nordul spațiului românesc, formată prin aplicarea sufixului de conjugare '-ui' pe rădăcina neologică a substantivului 'arest'.
• arestuire — Acțiunea de a arestui și rezultatul ei; reținere, arestare sau punere sub pază efectuatgă de autoritățile locale. În context procedural istoric, termenul reprezintă o formă de infinitiv lung substantivat utilizată rar în documentele juridice și administrative județene din secolele trecute pentru a consemna procesul de privare temporară de libertate a unui individ.
• așchiut — Vechi termen juridic și administrativ, atestat istoric în spațiul transilvănean, utilizat pentru a desemna un jurat, un asesor sau un membru al unui consiliu de judecată local. Cuvântul reprezintă o adaptare fonetică și structurală a etimonului maghiar 'esküdt' (persoană legată prin jurământ), fiind integrat în limbajul administrativ românesc din perioada premodernă pentru a indica funcționarul care asista pretorul în exercitarea actului de justiție.
• ascultământ — Ascultare respectuoasă, supunere fiască sau obligație morală și juridică de a respecta deciziile unei autorități; în context monahal, reprezintă jurământul sau îndatorirea practică atribuită unui călugăr de către stareț. În vechiul drept românesc, termenul structural indica și actul de audiere a martorilor sau recunoașterea oficială a unei decizii luate de o instanță de judecată domnească.
• asecura — Formă arhaică și regională pentru verbul 'a asigura'; actul de a garanta o valoare materială, o proprietate sau viața unei persoane prin intermediul unui contract sau al unui angajament ferm; a pune la adăpost de riscuri. În vechiul limbaj juridic transilvănean, termenul structural indica și oferirea unei dovezi scrise, a unei cauțiuni sau garantarea deplinei siguranțe în fața autorităților comitatului.
• asignatariu — Persoană sau entitate în beneficiul căreia se face o asignare; beneficiarul unui ordin de plată, al unei delegații de creanță sau al unui transfer legal de drepturi patrimoniale. În context istoric și comercial, reprezenta comerciantul ori creditorul autorizat structural să încaseze o sumă de bani de la un terț debitor, pe baza unui înscris oficial emis de asignat.
• atentatoriu — Care constituie un atentat, care are caracterul unei agresiuni, al unei încălcări sau al unei ofense aduse legii, unui drept fundamental ori suveranității unui stat; vătămător, prejudiciabil, ilegal. În vechea terminologie juridică din secolul al XIX-lea, termenul califica ordonanțele, actele administrative sau actele de procedură emise prin abuz de putere și care vătămau flagrant interesele legitime ale cetățenilor.
• autorizațiune — Variantă învechită, arhaică sau livrescă a cuvântului autorizație, utilizată în trecut în limbajul juridic, administrativ și oficial din spațiul românesc. Deși păstrează exact același sens de permisiune legală sau înscris oficial, termenul a fost înlocuit complet în uzul modern, fiind întâlnit astăzi aproape exclusiv în texte istorice, documente vechi de arhivă sau lucrări de epocă.