#bunuri

• adjoncțiune — Uniune, alăturare sau adăugare structurală a unui element secundar la un corp sau sistem principal; în dreptul civil, reprezintă o formă de accesiune imobiliară ori mobiliară prin care două bunuri aparținând unor proprietari diferiți sunt unite material într-un singur tot, fără a-și pierde identitatea inițială, astfel încât separarea lor ar deveni prejudiciabilă. În logică și programare, descrie operația de conectare directă a unor variabile sau argumente în cadrul unei structuri liniare.
• adjuncțiune — Formă învechită și pur etimologică pentru termenul 'adjuncție' sau 'adjudecare' (în anumite contexte vechi), folosită în trecut în limbajul academic ori juridic pentru a descrie actul adăugării sau anexării formale a unui teritoriu, a unui drept ori a unui bun la o proprietate principală. În dreptul civil clasic, desemna un mod de dobândire a proprietății prin unirea a două bunuri mobile aparținând unor proprietari diferiți.
• agoniseală — Totalitatea bunurilor materiale, a banilor sau a averii acumulate treptat de o persoană sau de o familie, prin muncă stăruitoare, efort susținut și economisire riguroasă de-a lungul timpului. În sens abstract, termenul implică o valoare morală ridicată, sugerând cinste, chibzuială și sacrificiu personal în obținerea prosperității, spre deosebire de averile dobândite rapid sau ilicit.
• aliena — A înstrăina un bun, un drept sau o proprietate dintr-un patrimoniu prin vânzare, donație ori cesiune juridică. În sens psihologic și sociologic, verbul exprimă acțiunea de a (se) îndepărta, a (se) izola sau a rătăci mințile, determinând pierderea conștiinței de sine, alterarea facultăților mentale ori pierderea sentimentului de apartenență la un grup social, la o cultură sau la propriul mediu.
• alienațiune — Formă juridică și administrativă arhaică pentru cuvântul 'alienare', utilizată pe scară largă în vechile coduri de legi din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea (cum ar fi Codul Caragea sau Codul Calimach). Termenul definea actul solemn de înstrăinare, vânzare, ipotecare sau donare a unei proprietăți imobiliare ori a unei moșii boierești, precum și actul prin care un individ își ceda de bunăvoie drepturile succesorale sau titlurile nobiliare.
• amanetare — Acțiunea de a amaneta un bun mobil și rezultatul ei; procesul juridic și financiar prin care un obiect este lăsat drept gaj în schimbul unui credit pe termen scurt. Reprezintă totalitatea operațiunilor administrative care includ expertizarea bunului, semnarea acordului de împrumut și blocarea fizică a obiectului în seiful creditorului până la achitarea datoriei.
• antenupțial — Care are loc, se încheie, se întocmește sau este valabil înainte de celebrarea căsătoriei. În terminologia juridică, adjectivul se aplică în mod special convențiilor, contractelor sau acordurilor matrimoniale prin care viitorii soți stabilesc regimul bunurilor și modalitatea de partajare a patrimoniului în caz de divorț.
• antipricon — Schimb juridic sau compensație printr-un bun imobil (sau mobil) oferită în locul sau în contul zestrei (bunului dotal) dispuse inițial. Termenul, utilizat în vechiul drept românesc din perioada pre-modernă (cum ar fi în Legiuirea Caragea), desemna actul sau contractul formal prin care se înlocuia un bun dotal vândut sau înstrăinat cu un alt imobil echivalent, menit să garanteze protecția economică a soției.
• apriat — Termen juridic sau administrativ istoric, utilizat în vechile manuscrise și pravile pentru a descrie un bun, un teren sau o proprietate care a fost evaluată, prețuită ori scoasă la vânzare publică în urma unei expertize financiare. În sens structural, definește starea unui activ al cărui preț oficial de inventar a fost fixat de autorități.
• aprijiune — Variantă juridică arhaică sau livrescă rară întâlnită în vechile pravile românești, utilizată ca o formă coruptă pentru a desemna reținerea, prinderea, arestarea sau sechestrarea oficială a unui bun ori a unui suspect de către dregători (având legătură etimologică îndepărtată cu conceptul de aprehensiune). Reprezintă un termen tehnic administrativ de nișă, păstrat exclusiv în analizele filologice ale manuscriselor de arhivă.
• apropria — A-și însuși un bun, un drept, o idee sau un teritoriu, făcându-l proprietate personală ori integrându-l în sfera proprie de utilizare; a face ca ceva să devină propriu sau potrivit pentru un anumit scop. În sens sociocultual, definește procesul prin care o comunitate sau un individ asimilează elemente externe și le conferă o nouă identitate sau funcționalitate.
• apropriare — Acțiunea de a-și apropria un bun, o valoare, un teritoriu sau o idee și rezultatul ei; act juridic, economic ori psihologic de însușire directă sau de dobândire a posesiei exclusive asupra unui element material sau conceptual. În context cultural, reprezintă procesul de asimilare sau adaptare a unor forme externe pentru a le integra structural într-un nou sistem de utilitate.
• apropriație — Termen neologic rarisim utilizat ca variantă structurală pentru apropriere sau apropriațiune; actul de însușire directă sau dobândire a posesiei exclusive asupra unui bun, teritoriu ori drept legal, specific textelor juridice vechi sau traducerilor din limbi romanice.
• apropriațiune — Formă livrescă, juridică sau neologică pentru apropriere; actul legal sau administrativ prin care o persoană ori o instituție își însușește un bun, un credit, o sumă de bani ori un teritoriu. În finanțele publice, termenul desemnează alocarea sau destinația exclusivă a unei sume din buget pentru un anumit scop bine determinat.
• apropriere — Formă grafică și funcțională modernă, sinonimă cu aproprierea, reprezentând acțiunea de a-și apropria un bun, o valoare, un drept ori o idee și rezultatul ei; act economic sau juridic de însușire directă ori de dobândire a posesiei exclusive asupra unui element material sau conceptual.
• arzoval — Termen administrativ sau comercial arhaic, utilizat istoric în perioada influenței otomane și fanariote în Principatele Române, desemnând un document oficial, o adeverință sau un act de evaluare financiară și inventariere a unor bunuri ori mărfuri. În structura organizatorică a cancelariilor vechi, acest înscris servea la certificarea valorii unor proprietăți sau la stabilirea obligațiilor fiscale, fiind redactat de funcționari specializați în conformitate cu normele juridice ale epocii.
• avere — Totalitatea bunurilor materiale, mobile și imobile, a banilor și a valorilor deținute în proprietate de o persoană fizică sau juridică; bogăție, avuție sau patrimoniu acumulat. În sens figurat sau spiritual, reprezintă un ansamblu de calități morale, cunoștințe, valori culturale ori intelectuale care aparțin unui individ sau unei întregi colectivități.
• avut — Ansamblul bunurilor materiale, valorilor financiare, proprietăților imobiliare sau pământurilor deținute de o persoană, de o familie, de o comunitate ori de un stat; avere, bogăție sau patrimoniu acumulat. Ca participiu trecut al verbului 'a avea', descrie o stare trecută de posesie, stăpânire sau experimentare a unei stări de fapt.