#dialectal

• ahăla — Formă regională sau arhaică a adjectivului ori pronumelui demonstrativ de depărtare pentru genul feminin, numărul singular, corespunzătoare termenului standard 'acea' sau 'aceea'. Este folosită în graiurile dialectale sau în literatura populară pentru a desemna o persoană de sex feminin ori un obiect care nu se află în proximitatea directă a vorbitorului.
• ahceasă — Variantă fonetică arhaică sau regională a adjectivului ori pronumelui demonstrativ de apropiere pentru genul feminin, numărul singular, echivalentă cu termenul standard 'această'. Această formă hibridă păstrează o palatalizare ori o restructurare silabică specifică manuscriselor vechi și graiurilor de tranziție, fiind utilizată pentru a indica un obiect, o persoană sau o acțiune din imediata apropiere a vorbitorului.
• aiasmă — Variantă fonetică regională și populară (întâlnită cu precădere în graiurile din Moldova și Transilvania) pentru cuvântul agheasmă; apă sfințită de preot în cadrul unor ritualuri sau slujbe creștine (cum ar fi Boboteaza). Această apă ritualică este investită structural de credincioși cu proprietăți tămăduitoare, purificatoare și de alungare a spiritelor rele, fiind păstrată în case ca un obiect sacru.
• aiazmă — Variantă fonetică regională și arhaică, întâlnită cu precădere în anumite graiuri populare românești sau texte vechi bisericești, pentru cuvântul agheasmă; apă sfințită de preot prin rugăciuni și ritualuri specifice. Este folosită de credincioși pentru purificarea caselor, tămăduirea bolilor și alungarea simbolică a forțelor obscure.
• aicnie — Formă regională sau arhaică rară (întâlnită în unele graiuri bănățene sau din vestul Transilvaniei) folosită pentru a desemna un cuptor mic, o sobă de gătit din fontă ori o nișă amenajată în peretele vetrei pentru păstrarea mâncării calde sau uscarea lemnelor; firidă structurală. Termenul reflectă împrumuturi sau contaminări fonetice din spațiul central-european în gospodăriile rurale tradiționale.
• aidam — Termen regional rar sau arhaic (întâlnit în documente vechi de vânătoare sau graiuri periferice) folosit pentru a desemna un câine de vânătoare bine dres, curajos și viguros, specializat în hăituirea vânatului mare; hăitaș bătăios. Reflectă adaptări locale ale unor strigăte de îndemn sau denumiri specifice din mediul cinegetic tradițional.
• aidem — Termen regional rar sau arhaic (întâlnit în documente vechi de vânătoare sau graiuri periferice) folosit pentru a desemna un câine de vânătoare bine dres, curajos și viguros, specializat în hăituirea vânatului mare; hăitaș bătăios. Reflectă adaptări locale ale unor strigăte de îndemn sau denumiri specifice din mediul cinegetic tradițional.
• ajomi — Formă regională veche sau variantă fonetică rarisimă întâlnită în anumite graiuri izolate, având înțelesul de a momi, a ademeni, a atrage prin promisiuni măgulitoare, dar amăgitoare, ori a ademeni un animal cu hrană; de asemenea, poate fi utilizat contextual cu sensul de a pândi sau a aștepta momentul prielnic pentru a acționa. Din cauza caracterului său arhaic și localizat, termenul este absent din dicționarele generale moderne, fiind păstrat doar în studii de dialectologie.
• ajumi — Formă regională veche sau variantă fonetică rarisimă întâlnită în anumite graiuri izolate, având înțelesul de a momi, a ademeni, a atrage prin promisiuni măgulitoare, dar amăgitoare, ori a ademeni un animal cu hrană; de asemenea, poate fi utilizat contextual cu sensul de a pândi sau a aștepta momentul prielnic pentru a acționa. Din cauza caracterului său arhaic și localizat, termenul este absent din dicționarele generale moderne, fiind păstrat doar în studii de dialectologie.
• alămâi — Variantă fonetică regională pentru verbul a lămâi; acțiunea de a adăuga suc de lămâie într-un preparat culinar pentru a-i conferi un gust acrișor, sau procesul metaforic prin care ceva capătă o tentă galbenă ori un miros citric. În anumite graiuri locale, verbul se folosește și cu sensul de a se îngălbeni la față din cauza unei boli, a spaimei sau a emoțiilor puternice.
• alămăie — Denumire regională sau populară utilizată în anumite zone etnografice pentru lămâie (fructul arborelui Citrus limon) sau pentru planta aromatică cunoscută sub numele de melisă ori izmă-turcească (Melissa officinalis), caracterizată printr-un miros puternic și plăcut, asemănător cu cel al citricelor. În vechile texte medicale populare, extractul obținut din această plantă era utilizat ca remediu natural împotriva stărilor de anxietate și a tulburărilor digestive.
• alămâiță — Variantă fonetică regională sau populară pentru lămâiță; termen utilizat în anumite graiuri pentru a desemna arbustul ornamental numit iasomie-de-grădină (Philadelphus coronarius), ale cărui flori albe au un parfum intens ce amintește de cel al citricelor, ori planta aromatică medicinală cunoscută drept roiniță (Melissa officinalis). În satele transilvănene, frunzele și florile sale uscate erau folosite deopotrivă pentru aromatizarea lenjeriilor de pat și ca remediu fitoterapeutic împotriva migrenelor.
• alămojnă — Variantă fonetică regională sau arhaică pentru pomană ori milostenie, utilizată în trecut în anumite comunități rurale izolate pentru a desemna actul de caritate prin care se ofereau bunuri, bani ori alimente persoanelor nevoiașe. În context religios și etnografic, termenul făcea trimitere la darurile oferite la biserică sau la pomenirea celor răposați pentru mântuirea sufletului.
• alămui — Variantă fonetică regională sau formă dialectală atestată pentru verbul a alămi (sau a lămi); acțiunea de a acoperi suprafața unui obiect metalic cu un strat subțire de alamă. De asemenea, în anumite graiuri meridionale, poate fi o variantă pentru verbul a lămâi, însemnând a adăuga suc de lămâie într-un preparat culinar pentru a-i schimba aciditatea.
• alângă — Variantă fonetică regională sau populară formată prin contaminație lexicală pentru prepoziția lângă ori de-a lungul; exprimă poziția spațială de vecinătate directă, proximitate structurală sau adiacență față de un obiect sau o persoană de referință. În anumite subdialecte marginale, se folosește și ca adverb de loc.
• alătra — Variantă fonetică regională sau arhaică pentru verbul a lătra; emiterea de către câini (sau alte canide precum lupii și vulpile) a unor sunete scurte, repetate și stridente, caracteristice speciei. În sens figurat și peiorativ, termenul se folosește în graiurile populare pentru a descrie o persoană care strigă violent, aduce acuzații nefondate sau vorbește pe un ton răstit și certăreț.
• alătrare — Variantă fonetică regională sau arhaică pentru lătrare; acțiunea de a alătra și rezultatul ei, constând în sunetul specific emis de câini sau în manifestarea zgomotoasă a acestora. În sens figurat, termenul desemnează o izbucnire verbală violentă, o dojană aspră sau o serie de strigăte răstite făcute cu scopul de a intimida.
• alătrat — Variantă fonetică regională pentru lătrat; acțiunea de a emite sunete specifice canidelor și zgomotul caracteristic rezultat din această manifestare. Ca participiu adjectival, descrie un animal sau o persoană spre care s-a strigat cu violență ori un perimetru alertat de prezența unui intrus.
• alăturea — Variantă adverbială sau prepozițională (urmată de genitiv sau de prepoziția 'de') pentru alături; situat în imediata apropiere spațială, pe aceeași linie, în vecinătate directă sau pe latura unui obiect sau a unei persoane de referință. În textul literar sau în graiul popular, adaugă o nuanță expresivă sau arhaică descrierii geografice.
• alăturiș — Variantă adverbială regională sau populară formată prin sufixare, utilizată în anumite graiuri locale pentru a exprima o poziție oblică, piezișă, laterală sau de-a lungul unei margini; alături. De asemenea, poate descrie o mișcare făcută pe furiș sau pe la spate pentru a evita contactul direct sau privirile celorlalți.