#firma

• afirmare — Acțiunea de a afirma și rezultatul ei; susținere categorică a unui adevăr sau a unei opinii; declarație fermă. În sens psihologic și sociologic, reprezintă procesul de impunere a propriei personalități, a talentului sau a autorității într-un grup social ori profesional, conducând la dobândirea unui statut recunoscut și a succesului.
• afirmație — Enunț, declarație sau propoziție prin care se susține cu certitudine că un fapt este adevărat, real ori existent; asertare formală a unei stări de lucruri. În logica formală, o afirmație reprezintă atribuirea conștientă și demonstrabilă a unui predicat logic unui anumit subiect, fiind evaluată sistematic prin valori de adevăr și constituind opusul negării.
• afirmațiune — Formă arhaică și livrescă a substantivului 'afirmație', utilizată cu precădere în literatura juridică, administrativă și filosofică a secolului al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea pentru a desemna o susținere categorică sau o declarație oficială. În prezent, termenul este învechit și se folosește rar, având doar un rol stilistic de evocare a limbajului academic de epocă.
• afirmativ — 1. Care afirmă, care susține sau confirmă ceva; care conține o afirmație sau exprimă un acord; opus lui negativ. 2. În lingvistică, se referă la o propoziție sau formă verbală care confirmă predicția enunțului. 3. Ca adverb, servește la exprimarea confirmării, având sensul de 'da', 'exact' sau 'întocmai' în protocoalele de radiocomunicații militare și civile.
• aha — Interjecție familiară folosită în vorbirea curentă pentru a exprima înțelegerea bruscă a unei situații, acordul, confirmarea, satisfacția de a fi descoperit ceva sau triumful în fața unei evidențe (efectul de tip Evrika). De asemenea, poate fi utilizată cu rol de replică de ascultare activă pentru a arăta interlocutorului că informația este recepționată.
• alegație — Afirmație, de cele mai multe ori cu caracter formal sau juridic, făcută de o persoană în sprijinul unei cauze, dar care nu este încă însoțită de dovezi clare ori de o demonstrație peremptorie; aserțiune nesusținută. În sens larg, termenul se folosește în limbajul livresc pentru a desemna o declarație sau o susținere a cărei valoare de adevăr rămâne să fie verificată prin cercetări ulterioare.
• alegațiune — Variantă lexicografică învechită a substantivului modern alegație; afirmație formală, susținere sau argumentare adusă de o parte într-un litigiu juridic ori într-o dispută academică, a cărei valoare de adevăr nu a fost încă demonstrată prin probe absolute. Termenul a fost utilizat în limbajul administrativ și în primele coduri de procedură din secolul al XIX-lea, fiind ulterior înlocuit în normele academice.
• androgenoterapie — Metodă de tratament medical ce constă în administrarea terapeutică de hormoni androgeni sau compuși masculinizanți (cum este testosteronul ori derivații săi). Acest protocol clinic este utilizat structural în endocrinologie pentru corectarea hipogonadismului masculin, în terapiile de afirmare a genului, precum și în gestionarea unor afecțiuni oncologice sau stări de cașexie severă, necesitând monitorizare medicală strictă.
• antrepriză — O întreprindere comercială, industrială sau de construcții; de asemenea, reprezintă un contract juridic (contract de antrepriză) prin care o parte, numită antreprenor, se obligă să execute pe riscul său o anumită lucrare, o activitate sau un serviciu în favoarea celeilalte părți, numită beneficiar, în schimbul unui preț determinat.
• aprobativ — Care conține, exprimă ori indică o aprobare, un acord, o încuviințare sau o apreciere pozitivă; atitudine, gest sau element discursiv prin care se semnalează acceptarea ori susținerea unei opinii sau acțiuni. Ca adverb, redă modalitatea încuviințătoare în care un individ reacționează la un stimul sau mesaj.
• aprobativitate — Însușirea, calitatea sau tendința psihologică ori comportamentală de a fi aprobativ; predispoziția constantă a unui individ de a arăta încuviințare, acord sau validare pozitivă față de stimulii externi, opiniile ori conduitele celor din jur, fiind adesea asociată cu o nevoie ridicată de conformism social sau acceptare.
• aprobator — Care conține, exprimă sau indică o aprobare, o încuviințare, un acord ori o apreciere pozitivă; element discursiv, gestual sau atitudine prin care se validează o opinie, o acțiune ori un comportament. Ca adverb, arată modalitatea încuviințătoare sau favorabilă în care cineva reacționează ori se exprimă.
• așa — În acest fel, în acest mod, în felul acesta; indică o caracteristică, o stare sau o acțiune descrisă anterior ori înțeleasă din context; exprimă confirmarea, aprobarea sau conformitatea cu o realitate ('da', 'corect'); utilizat ca interjecție pentru a exprima satisfacția, încurajarea sau mirarea.
• aserta — A afirma cu tărie, a susține o opinie sau o teză ca fiind certă și incontestabilă; a formula o aserțiune. Este un împrumut neologic utilizat frecvent în limbajul academic, filozofic sau juridic pentru a indica actul prin care un vorbitor își asumă valoarea de adevăr a unei propoziții, prezentând-o public ca pe un fapt demonstrat sau evident.
• asertare — Acțiunea de a aserta și rezultatul ei; formularea fermă a unei opinii, enunțarea unei afirmații luate ca adevărate sau actul de susținere argumentată a unei teze. În logică și semantică, reprezintă operația mentală sau lingvistică prin care un predicat este atribuit unui subiect cu valoare de certitudine, devenind fundamentul unui raționament ulterior.
• aserțiune — Afirmație fermă, enunț sau propoziție care este susținută ca fiind adevărată, certă și incontestabilă, fără a fi neapărat însoțită de o demonstrație imediată. În logică și epistemologie, reprezintă un act de judecată prin care se atribuie o valoare de adevăr pozitivă unui enunț, devenind un element fundamental în construirea unui sistem de argumentare rațională.
• asiguratoare — Formă grafică sau variantă folosită uneori pentru adjectivul feminin 'asigurătoare' ori substantivul 'asigurătoare' (societate de asigurări); descrie o entitate, o clauză sau o măsură structurală care oferă garanție, certitudine, siguranță ori protecție împotriva unui risc financiar, juridic sau fizic. Reprezintă instituția sau firma autorizată legal să preia riscurile asiguraților în schimbul primelor încasate.
• audita — A supune o companie, o instituție, un proces sau un sistem unui control de audit; a verifica și a analiza documentele contabile, procedurile operaționale ori sistemele de securitate pentru a emite o opinie autorizată privind conformitatea acestora.
• auditare — Acțiunea de a audita și rezultatul ei; procesul formal prin care se realizează examinarea și evaluarea unei activități sau a unui sistem financiar ori operațional. Auditarea reprezintă succesiunea de etape tehnice (planificare, colectare de probe, analiză și raportare) executate de un specialist pentru a certifica conformitatea structurilor economice.
• autoafirma — A-și pune în valoare propriile capacități, calități, talente sau personalitatea în mod conștient și independent în cadrul unui grup social, profesional ori cultural; a obține recunoașterea propriului statut, valoare sau identitate prin forțe proprii și acțiuni afirmative.