#folclor românesc

• Aflatu — Formă articulată populară sau regională pentru substantivul 'aflatul', utilizată în satele românești pentru a desemna un rit de divinație, o datină magică sau o practică tradițională de prevestire a viitorului. Obiceiul se desfășura în nopți considerate sacre sau de tranziție calendaristică (cum ar fi Sânzienele, Sfântul Andrei sau Boboteaza), fiind practicat de tinerele fete pentru a-și afla ursitul sau de comunitate pentru a prognoza starea recoltelor.
• ahaea — Interjecție veche sau regională utilizată în trecut în mediul rural pentru a exprima un sentiment intens de mirare, uimire, admirație sau, în anumite contexte lirice, un strigăt de nostalgie, jale sau chemare în cadrul cântecelor populare și al hăuliturilor. Această structură fonetică serveva ca marcă orală a stărilor afective profunde, fiind des întâlnită în poezia epică arhaică și în strigătele de haiducie.
• aho — Interjecție tradițională utilizată ca formulă ritualică de deschidere și de ritmare în cadrul Plugușorului, colind românesc de Anul Nou. Această structură fonetică onomatopeică, repetată de obicei sub forma 'aho, aho', imită strigătul de îndemn adresat boilor la arat și servește structural pentru a capta atenția gazdelor, marcând pauzele dintre strofele urării populare.
• aiolo — Interjecție populară veche sau strigăt de jale, mirare ori alarmă, utilizat izolat în graiurile regionale românești pentru a exprima o stare bruscă de uimire, durere fizică, spaimă sau deznădejde profundă în fața unui eveniment neprevăzut. Termenul deține o valoare documentară ridicată pentru studiul manifestărilor exclamative native, fiind întâlnit cu precădere în culegerile de folclor literar, în vaicarelile ritualice tradiționale sau în proza de inspirație rurală veche.
• aitalo — Interjecție populară veche sau strigăt de uimire, deznădejde ori plângere ritmică, utilizat izolat în diverse graiuri regionale românești pentru a exprima o reacție spontană în fața unei vești șocante, a unei dureri fizice sau a unui necaz neprevăzut. Cuvântul este înrudit funcțional cu forme precum 'aiolo' sau 'aoleu', fiind întâlnit în creațiile folclorice tradiționale, în bocetele bătrânești sau în jocurile rituale de mască din mediul rural vechi, unde serveva ca marcă de exclamare emoțională intensă.
• alean — Suferință sufletească profundă și mocnită, caracterizată prin îmbinarea sentimentelor de tristețe, dor, jale, amărăciune și melancolie. Acest termen profund liric, specific folclorului și poeziei românești tradiționale, descrie o durere intimă provocată de depărtarea de persoana iubită, de singurătate sau de neîmplinirile profunde ale vieții.
• alivanti — Denumire dată în anumite regiuni pașilor de dans rapizi, alternativi și legănați dintr-un joc popular sau, în unele graiuri, o variantă arhaică de plural folosită greșit sau regional pentru produsele de patiserie din mălai. În context folcloric, reprezintă o mișcare de balans specifică dansurilor de grup executate la sărbătorile sătești.
• alunel — Formă diminutivală pentru 'alun' (tufă mică de alun). În folclorul românesc, reprezintă un dans popular tradițional de grup, foarte dinamic, cu ritm rapid, executat de obicei în cerc sau în linie, precum și melodia instrumentală care îl însoțește.
• Ana-Foca — Denumire sincretică și hibridă din calendarul popular românesc, formată prin suprapunerea greșită sau contaminarea folclorică dintre sărbătoarea Adormirii Sfintei Ana (25 iulie) și cea a Sfântului Mucenic Foca (23 iulie). În credințele mitologice rurale, această entitate fictivă este considerată o divinitate răzbunătoare a focului și a arșiței verii, iar nerespectarea interdicțiilor de muncă în aceste zile este asociată popular cu riscul iminent de incendii, trăsnete sau distrugere a recoltelor.
• andilandi — Formă lingvistică regională, utilizată arhaic în anumite jocuri de copii sau în poezii populare ritualice pentru a exprima o mișcare oscilatorie, o legănare ritmică ori o stare de indecizie (echivalent structural cu expresii de tipul 'tândala-mândala' sau 'azi-mâine'). Acest termen face parte din fondul onomatopeic și ludic arhaic, fiind documentat izolat de folcloriști în comunitățile rurale.
• Anteriul lui Arvinte — Expresie proverbială inspirată din folclorul românesc și din comedia scriitorului Vasile Alecsandri, folosită pentru a descrie o soluție absurdă, o cârpeală ineficientă sau o reparație iluzorie prin care se strică o parte a unui obiect pentru a repara o altă parte a acestuia. Metafora face trimitere la situația comică în care personajul Arvinte își taie mânecile anteriului pentru a-și lungi poalele, rămânând în final cu o haină complet distrusă.
• antipalagă — Termen extrem de rar din credințele și superstițiile populare românești, ce desemnează un ritual arhaic, un descântec sau un obiect cu rol apotropaic utilizat de comunitățile rurale pentru a îndepărta, contracara sau împrăștia grindina, furtunile violente și norii aducători de prăpăd abătuți asupra recoltelor.
• arcanul — Forma articulată a substantivului 'arcan'; reprezintă un vechi dans popular românesc din zona Bucovinei, executat exclusiv de bărbați, caracterizat prin mișcări viguroase, strigăte ritmice și loviri ale pământului, amintind structural de ritualurile de recrutare militară forțată. În context ezoteric, tarot sau filozofie mistică, termenul desemnează secretul suprem, cheia simbolică sau misterul fundamental dintr-un set de cunoașteri inițiatice.
• ardeleană — Forma de feminin pentru 'ardelean'; care aparține Ardealului (Transilvaniei) sau locuitorilor săi, privitor la această regiune istorică. În context muzical și coregrafic, reprezintă o melodie populară ritmată sau un dans tradițional românesc de perechi, specific zonei transilvănene, caracterizat structural prin mișcări elegante, legănate și bătăi ritmice cadențate.
• ardelencuță — Diminutiv afectuos, literar sau popular pentru o tânără femeie ori fată originară din regiunea Ardealului (Transilvania). În sens structural-etnografic și liric, termenul evocă imaginea idealizată a fetei de la țară, caracterizată prin hărnicie, sobrietatea portului popular tradițional alb-negru și graiul domol, fiind o figură des întâlnită în poezia populară, strigăturile de la joc și baladele transilvănene.
• argint-viu — Denumire populară, tradițională sau mitologică utilizată în spațiul românesc pentru elementul chimic mercur (Hg); lichid metalic greu, argintiu și extrem de mobil la temperatura camerei. În sens etnografic și folcloric, argintul-viu deținea o prezență duală masivă, fiind utilizat empiric ca remediu terapeutic periculos sau considerat instrument magic în descântecele de întoarcere a farmecelor; în sens figurat, descrie o persoană (mai ales un copil) extrem de agitată, dinamică, plină de energie și imposibil de oprit.
• aripa satanei — Denumire populară, arhaică sau regională folosită în anumite comunități rurale pentru a descrie o specie de ciupercă toxică, necomestibilă, cu margini ondulate, neregulate și culori închise sau o plantă erbacee spinoasă, cu aspect zburlit și agresiv; în context folcloric și religios, sintagma face referire la simbolul ispitelor ascunse, al răului structural ori al pericolelor nevăzute care pândesc sufletul uman.
• armindar — Variantă regională sau arhaică rară a termenului arminden, utilizată în anumite graiuri populare din spațiul românesc pentru a desemna ziua de 1 mai, considerată o sărbătoare a primăverii, a fertilității și a reînnoirii naturii. Termenul se aplică și ramurii verzi, pomului înfrunzit ori stâlpului decorat pe care localnicii îl așezau structural la porți sau în grajduri pentru a aduce belșug și a proteja gospodăria de intemperii și duhuri rele.
• arșică — Os mic, scurt și dur de la încheietura picioarelor din spate ale animalelor cornute mici (astragal), folosit în trecut de copii și adulți ca piesă de bază într-un joc tradițional de noroc și îndemânare ce îi poartă numele. Fiecare dintre cele patru fețe lungi ale osului are o denumire și o valoare de punctaj specifică (precum seci, fante, rege sau ienicer), iar scopul jocului este aruncarea și răsturnarea pieselor conform unor reguli stabilite popular.
• Arvinte — Nume de familie românesc sau prenume masculin arhaic, provenit prin evoluție fonetică din numele grecesc 'Arvanitis', utilizat inițial ca etnonim pentru a desemna o persoană de origine albaneză sau un mercenar din regiunile balcanice. În structura onomastică din Moldova și Muntenia, termenul s-a stabilizat de-a lungul secolelor ca nume propriu independent, fiind asociat în cultura populară și cu personaje folclorice umoristice, cum ar fi 'Arvinte și bărbița', simbolizând o persoană încăpățânată sau fixistă.