#hematologie

• antitrombă — Termen medical rar sau figurat ce desemnează un preparat farmaceutic, un anticorp monoclonal, un dispozitiv endovascular ori un mecanism biologic conceput special pentru a contracara, dizolva ori împiedica formarea unei trombe (cheag de sânge) în lumenul vaselor sanguine. Se folosește uneori în jargonul clinic pentru a descrie o barieră protectoare activă împotriva trombozei acute.
• antitrombină — Glicoproteină plasmatică sintetizată de ficat, având rolul fiziologic major de a inhiba activitatea enzimelor de coagulare, în mod special a trombinei și a factorului Xa, prevenind astfel formarea cheagurilor de sânge parazitare. Numită clinic și antitrombină III, această macromoleculă reprezintă cel mai important anticoagulant natural din organismul uman, eficiența ei fiind amplificată exponențial de prezența heparinei, motiv pentru care deficitul ei ereditar crește dramatic riscul de tromboembolism venos.
• antitrombozină — Termen medical abstract sau denumire comercială istorică/experimentală ce desemnează o substanță activă, un anticorp de sinteză ori un compus biochimic capabil să inhibe procesul de tromboză intravasculară. Această macromoleculă acționează prin blocarea specifică a receptorilor membranari plachetari sau prin neutralizarea factorilor enzimatici din cascada de coagulare, având ca scop final prevenirea obstrucției vaselor sanguine mari.
• anucleat — Care este lipsit de nucleu; se referă la celule care nu posedă un nucleu structural (fie pentru că l-au pierdut pe parcursul maturizării biologice, cum este cazul hematiilor adulte la mamifere, fie pentru că aparțin unor organisme procariote).
• anucleată — Forma de feminin a adjectivului anucleat; descrie o structură celulară, o hematie adultă sau o formațiune biologică vie care nu posedă nucleu celular, fiind optimizată structural pentru îndeplinirea unor funcții fiziologice specifice în organism, precum transportul gazelor respiratorii.
• anulocit — Hematie patologică (eritrocit) de formă inelară, caracterizată printr-o paloare centrală extrem de accentuată și o concentrare redusă a hemoglobinei doar la periferia membranei celulare; este un indicator diagnostic specific pentru anemiile feriprive severe sau talasemii.
• aplastic — Care suferă de aplazie sau se caracterizează prin absența dezvoltării, formării ori regenerării normale a unui țesut, organ sau sistem celular. În hematologie, termenul descrie starea patologică a măduvei osoase incapabile să mai producă elemente figurate ale sângelui, ducând la disfuncții structurale grave la nivelul întregului organism.
• aplazie — Anomalie congenitală sau dobândită constând în oprirea dezvoltării unui organ ori a unui țesut, deși schița sa embrionară a existat în mod normal. Această afecțiune structurală se traduce clinic prin absența totală sau parțială a elementelor celulare funcționale, un exemplu major fiind aplazia medulară, care duce la oprirea producției de celule sanguine.
• ascorbinemie — Prezența și concentrația acidului ascorbic (vitamina C) în sângele circulant. În context clinic, analiza acestei valori plasmatice este esențială pentru stabilirea statutului nutrițional real al unui pacient, evaluarea capacității antioxidante totale a serului și diagnosticarea precoce a hipovitaminozelor severe.
• ASLO — Acronim medical pentru 'Antistreptolizina O', reprezentând un anticorp specific produs de sistemul imunitar uman ca răspuns la infecția bacteriană cu streptococ beta-hemolitic de grup A; titrul sau valoarea ASLO determinată din serul sanguin constituie un indicator clinic esențial pentru diagnosticarea și monitorizarea complicațiilor post-streptococice, cum ar fi reumatismul articular acut sau glomerulonefrita.
• autoaglutinare — Fenomen biologic sau imunologic spontan în cadrul căruia celulele sanguine (în special hematiile ori trombocitele) dintr-un eșantion se grupează și se alipesc de la sine în blocuri sau conglomerate compacte, ca urmare a reacției directe dintre antigenele de pe membrana celulară și autoanticorpii specifici prezenți în propriul ser, fără adăugarea unui reactiv exterior; test clinic relevant pentru diagnosticarea unor anemii hemolitice autoimmune.
• autoaglutinină — Autoanticorp specific prezent în serul unui individ, capabil să recunoască și să se lege de antigenele situate pe membrana propriilor celule sanguine (în special ale hematiilor), provocând aglutinarea sau distrugerea prematură a acestora; componentă imunologică cheie în patogeneza anemiilor autoimmune.
• autohemoliză — Proces biologic patologic constând în distrugerea spontană și prematură a globulelor roșii (hematii) din sânge prin acțiunea propriilor seruri sau autoanticorpi ai organismului respectiv; test clinic de laborator utilizat pentru diagnosticarea anemiilor hemolitice congenitale sau dobândite.
• autohemoterapie — Procedeu terapeutic constând în injectarea (de obicei intramusculară) a unei cantități de sânge proaspăt recoltat din vena aceluiași pacient, utilizat ca metodă nespecifică de stimulare a sistemului imunitar și a reactivității organismului în stări alergice, afecțiuni dermatologice sau infecții recidivante; autohematoterapie.
• autoleucocitoterapie — Metodă terapeutică avansată care constă în recoltarea, izolarea, prelucrarea sau activarea în laborator a leucocitelor (globulelor albe) din sângele propriu al unui pacient, urmată de reintroducerea acestora în organismul său. Utilizat în imunoterapia oncologică sau în tratarea unor afecțiuni infecțioase și autoimune severe, acest procedeu medical autolog are scopul de a stimula, reconfigura sau amplifica capacitatea naturală de apărare a sistemului imunitar împotriva celulelor tumorale sau a agenților patogeni.
• autotransfuzie — Procedură medicală hematologică ce constă în transfuzarea unui pacient cu propriul său sânge, recoltat în prealabil prin donare autologă programată sau recuperat și filtrat intraoperator în timpul unei intervenții chirurgicale majore. Această tehnică structurală elimină complet riscurile de respingere imunitară, transmiterea unor boli infecțioase sau apariția reacțiilor post-transfuzionale incompatibile.
• autotransplant — Procedură chirurgicală sau medicală ce constă în transplantarea unui țesut, organ ori ansamblu celular (cum ar fi măduva spinării, celulele stem sau fragmente de piele și os) prelevat de la un individ și grefat în altă zonă anatomică a aceluiași organism. Acest fenomen structural elimină complet riscul de respingere imunologică și necesitatea administrării de medicamente imunosupresoare, asigurând o integrare biologică optimă.