#istoria limbii romane

• acacie — O variantă ortografică și fonetică veche sau populară a substantivului 'acacia', utilizată istoric în limba română pentru a desemna arborii din acest gen exotic sau, prin extensie improprie în vorbirea curentă din trecut, anumite specii locale de salcâm. Deși normele lingvistice contemporane impun utilizarea termenului neologic standardizat 'acacia' pentru rigoarea științifică, forma 'acacie' rămâne un vestigiu lexical prețios în textele literare, documentele de arhivă sau traducerile botanice din secolele trecute.
• aleatiu — Formă lexicografică rară sau arhaică utilizată în trecut pentru adjectivul modern aleatoriu; care depinde de noroc, hazard ori de decizia neprevăzută a sorții. Acest termen a fost înregistrat în primele traduceri ale codurilor juridice moderne în limba română, fiind ulterior înlocuit complet de variantele etimologice stabilizate conform normelor academice.
• aleie — Formă lexicografică veche, regională sau eronată folosită în trecut ca variantă pentru substantivul modern alee. În anumite documente administrative de la sfârșitul secolului al XIX-lea, termenul a apărut structural ca o adaptare fonetică timpurie a neologismului francez, înainte ca grafia și normele academice literare să se stabilizeze definitiv.
• alergaciu — Variantă lexicografică veche, regională sau ortografică pentru termenul alergaci; persoană iute de picior sau cal de curse capabil de o viteză deosebită. În manuscrisele administrative și textele literare din secolul al XIX-lea, forma păstra desinența vocalică completă în '-iu', fiind ulterior simplificată conform normelor academice moderne.
• alungătoriu — Formă arhaică și regională pentru adjectivul sau substantivul 'alungător'; care are proprietatea, funcția sau rolul de a izgoni, a goni, a respinge ori a întinde un element în spațiu. În documentele vechi bisericești sau juridice, termenul descria o persoană care alunga răufăcătorii ori un factor spiritual considerat capabil să îndepărteze spiritele nefaste.
• amniță — Variantă fonetică arhaică și formă intermediară reconstituită prin etimologie din limba latină (*agnicia, derivat din agnus - miel) care a condus structural la apariția termenului popular 'miță' (lână de miel tunsă prima oară). Cuvântul este păstrat exclusiv în studiile lexicografice și istorice ale limbii române pentru a explica evoluția consoanelor și formarea vocabularului pastoral.
• amurezare — Acțiunea de a se amureza și rezultatul ei; procesul psihologic și emoțional de a se îndrăgosti, de a prinde o pasiune romantică profundă și adesea idealizată față de o persoană. Termenul reprezintă o variantă istorică a substantivului modern 'amorezare', fiind utilizat în scrierile beletristice sau poetice de la începutul modernității românești pentru a descrie fiorul iubirii.
• animațiune — Variantă arhaică, livrescă și etimologică a substantivului animație, utilizată în textele juridice, literare sau administrative din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Păstrează sensul primar de însuflețire, mișcare, activare sau stimulare a spiritului public, fiind înlocuită complet în limba modernă de forma scurtă, dar menținută ca mărturie istorică a procesului de modernizare a limbii prin neologisme de tip latinesc.
• anoșcând — Formă arhaică sau regională de gerunziu a unui verb vechi (cum ar fi a noște / a anoște, legat etimologic în unele glosare de stări de uimire, amorțire sau transformare terna), utilizată rar în textele literare vechi pentru a exprima o acțiune continuă de pierdere a vivacității, de blazare sau de trecere într-o stare de pasivitate monotonă și terna. În analiza filologică, termenul reprezintă un izotop lexical valoros pentru studierea dinamicilor graiurilor regionale din spațiul românesc.
• anotațiune — Variantă arhaică a substantivului 'anotație', utilizată frecvent în limbajul juridic, administrativ și academic din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea. Termenul desemna un act oficial de consemnare, o notă de subsol sau o rezoluție scrisă pe un document public, păstrându-și valoarea structurală în studiile de istorie a limbii române literare.
• Antanasii — Formă de plural onomastic sau genitiv-dativ arhaic asociat numelui propriu Antanasie, utilizat istoric în comunitățile rurale din spațiul românesc pentru a desemna colectiv membrii unei familii sau descendenții unui strămoș numit Antanasie (Atanasie). Ca element structural lingvistic, această formă patronimică reflectă modalitățile tradiționale de identificare socială și de fixare a numelor de familie înainte de standardizarea administrativă modernă.
• aort — Variantă arhaică și masculinizată a substantivului 'aortă', utilizată în primele tratate medicale românești de la jumătatea secolului al XIX-lea pentru a desemna trunchiul arterial principal al organismului. Acest termen documentează o etapă timpurie de fixare a terminologiei medicale naționale înainte de impunerea formei neologice feminine standard.
• aparinte — Formă arhaică sau regională utilizată în vechile texte juridice și bisericești din Transilvania pentru a desemna un părinte spiritual, un duhovnic sau un tutore legal; termenul documentează o fază timpurie de evoluție a lexicului familial și ecleziastic, marcată de adăugarea unei proteze vocalice specifice anumitor graiuri.
• apartinire — Formă arhaică sau variantă verbală substantivată timpurie a acțiunii de a aparține; procesul istoric sau starea de deținere, dependență ori legătură structurală a unui bun, teritoriu ori individ față de o autoritate feudală sau un proprietar de drept, înainte de fixarea neologismului modern 'apartenență'.
• apelarisi — Formă verbală arhaică sau regională (utilizată mai ales în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea sub influență elenă) însemnând a se adresa unei autorități, a face un apel oficial, a contesta o decizie administrativă ori judecătorească sau a recurge la sprijinul cuiva. Reprezintă un precursor lingvistic neoficial al verbului modern 'apela'.
• aplause — Variantă grafică și morfologică istorică folosită pentru pluralul substantivului neutru 'aplaos' sau derivată direct din rădăcina verbului 'aplauda', utilizată în textele din secolele XIX și XX pentru a desemna bătăile din palme ca formă de apreciere publică. Această formă structurală a fost înlocuită în normele academice moderne de varianta standardizată 'aplauze', dar rămâne un reper important în studiul evoluției lexicului teatral și literar românesc.
• apli — A aplica, a pune în practică, a adapta ori a potrivi un element pe o suprafață sau într-un context dat; variantă verbală trunchiată întâlnită în vechi documente juridice sau administrative ardelenești, utilizată ca echivalent structural învechit al verbului modern 'a aplica' ori pentru a descrie așezarea unei ștampile sau a unui sigiliu.
• aplicațiune — Formă arhaică sau variantă lexicografică istorică pentru substantivul feminin 'aplicație'; reprezintă acțiunea de a pune în practică o lege, un principiu teoretic, o metodă administrativă ori o pedeapsă juridică. Această formă structurală reflectă direct influența etimologică latină și franceză din perioada de modernizare timpurie a textelor juridice și academice românești din secolul al XIX-lea.
• apropiare — Formă arhaică și regională pentru substantivul apropriere; acțiunea de a se apropia sau de a aduce ceva în proximitate spațială ori temporală. În vechile texte administrative și juridice, termenul indica de asemenea actul de însușire directă sau de reconciliere a două părți aflate în litigiu prin mediere.
• apsifisie — Formă substantivală abstractă rarisimă; starea, atitudinea sau manifestarea de dispreț suveran, desconsiderare conștientă ori detașare totală față de valorile materiale, pericole sau opinii externe, întâlnită în scrierile morale premoderne.