#istoria religiilor

• abjura — A renunța în mod public și solemn la o credință religioasă, la o doctrină filozofică, politică sau la un jurământ depus anterior; a renega o convingere profundă în fața unei autorități. În sens istoric, termenul face referire la retractarea oficială a unei erezii, în timp ce în sens modern este utilizat pentru a descrie o schimbare radicală și asumată a principiilor etice sau ideologice.
• abjurațiune — Variantă arhaică și neologică timpurie pentru 'abjurare'; actul solemn prin care o persoană renunța public la o credință, doctrină sau jurământ. În literatura juridică și teologică din secolul al XIX-lea, termenul desemna în mod specific documentul oficial sau procesul-verbal întocmit de autorități pentru a certifica lepădarea de o erezie sau de o facțiune politică.
• absidal — Care aparține absidei, structural integrat acesteia sau care prezintă forma caracteristică a unei abside (semicirculară sau poligonală). În hermeneutica sacră și filozofia spațiului religios, termenul descrie acele elemente arhitecturale sau iconografice orientate spre axa spirituală principală a unui templu ori a unei bazilici, definind zona sacră unde se manifestă ritualurile etice și liturgice fundamentale.
• absidial — Variantă fonetică și lexicografică a adjectivului 'absidal', utilizată pe larg în literatura de specialitate pentru a desemna tot ceea ce ține de o absidă, se află în perimetrul acesteia sau adoptă configurația sa semicirculară ori poligonală. În hermeneutica sacră, termenul descrie orientarea spațială a elementelor liturgice care conduc privirea și spiritul credinciosului spre focarul valorilor etice și teologice supreme reprezentate de altar.
• absidiolă — Absidă de dimensiuni reduse, secundară, care se deschide de obicei în absida principală sau în brațele transeptului unei biserici creștine, adăpostind un altar secundar ori relicve sacre. În hermeneutica spațiului religios, absidiola funcționează ca un micro-univers devoțional, un loc dedicat meditației intime, penitenței sau venerării unor valori etice particulare întruchipate de sfinți.
• acromanție — Formă străveche de divinație bazată pe observarea, interpretarea formelor și evoluției aerului, a ceții sau a aburilor atmosferici; arta de a prezice viitorul prin fenomene aeromantice particulare. În esența sa ritualică, această practică presupunea izolarea mistică a prezicătorului într-un spațiu deschis, unde tiparele lăsate de curenții de aer timpurii sau de vaporii condensați erau decodificate drept mesaje subtile ale divinității.
• adamism — Doctrină religioasă și ascetică apărută în primele secole ale creștinismului (și reînviată sporadic în Evul Mediu de secte precum turlupinii sau husiții), ai cărei adepți, numiți adamiți, încercau să reconstituie starea de nevinovăție a lui Adam înainte de cădere. Aceștia practicau nuditatea sacră în timpul adunărilor religioase ca simbol al respingerii convențiilor sociale și al eliberării totale de păcatul originar.
• adamit — Persoană care aparținea unei secte religioase creștine timpurii sau medievale care propovăduia întoarcerea la inocența paradiziacă a lui Adam înainte de comiterea păcatului originar. Ca adjectiv, termenul descrie adepții sau caracteristicile acestei mișcări ascetice radicale, renumită pentru practicarea nudismului ritual și respingerea totală a instituțiilor sociale, a proprietății private și a hainelor în timpul adunărilor secrete.
• adamită — Forma de feminin pentru adeptele sectei adamiților, caracterizată prin adoptarea modului de viață ascetic și paradiziac. În mod complet independent, în mineralogie (ca substantiv comun), termenul reprezintă un mineral secundar rar din clasa arseniaților, compus din arseniat hidroxid de zinc, remarcabil datorită cristalelor sale strălucitoare, galbene, verzi sau violete, care prezintă o fluorescență intensă sub razele ultraviolete.
• adjurare — Acțiunea de a adjura și rezultatul ei; somarea solemnă, conjurarea sau implorarea cuiva prin invocarea unei autorități supreme sau a unui jurământ sacru. În vechile tratate liturgice, reprezenta formula verbală sau ritualul prin care un exorcist poruncea entităților spirituale negative să se supună ordinii divine.
• adventism — Doctrină creștină eshatologică apărută în Statele Unite ale Americii în prima jumătate a secolului al XIX-lea, caracterizată prin credința profundă în iminența celei de-a doua veniri a lui Iisus Hristos pe Pământ și în judecata universală. În sens teologic larg, termenul desemnează mișcarea religioasă care pune accent pe pregătirea spirituală continuă a credinciosului, pe respectarea poruncilor divine și pe interpretarea profetică a textelor biblice apocaliptice, manifestându-se sub diverse confesiuni, dintre care cea mai răspândită este cea a adventiștilor de ziua a șaptea.
• alcoran — Variantă grafică învechită și livrească pentru Coran (sfânta scriptură a Islamului). Termenul a fost utilizat în trecut în spațiul cultural european și românesc, sub influența limbilor occidentale, păstrând articolul hotărât arab încorporat direct în structura lexicală a cuvântului, însă utilizarea sa actuală este strict istorică.
• Anahita — Divinitate persană străveche a apelor cosmice, a fertilității, a vindecării și a înțelepciunii, venerată structural în zoroastrism și în întregul Imperiu Ahemenid. Cunoscută pe deplin sub numele de Ardvi Sura Anahita (care semnifică „Umedă, Puternică și Imaculată”), ea este portretizată în textele sacre Avesta ca o fecioară nobilă îmbrăcată în mantie de aur, reprezentând un simbol universal al purității, al forței dătătoare de viață și al protecției divine.
• angelologie — Ramură a teologiei dogmatice, a istoriei religiilor sau a filozofiei mistice care se ocupă cu studiul sistematic al îngerilor, al naturii, originilor, funcțiilor și ierarhiilor acestora. În tradițiile iudeo-creștine și islamice, aceasta analizează clasificarea cetelor angelice (cum ar fi serafimii, heruvimii sau arhanghelii) și rolul lor de mediatori sau mesageri între divinitate și lumea pământească.
• aniconie — Absența sau interzicerea reprezentărilor figurative, antropomorfe ori zoomorfe ale divinității, sfinților sau ființelor vii în arta sacra și în spațiile de cult ale unor religii. Această practică cultural-religioasă preferă utilizarea de simboluri abstracte, motive geometrice, caligrafie sau elemente vegetale pentru a evoca prezența divină fără a o materializa într-o formă antropomorfă restrictivă.
• animatism — Concepție religioasă primitivă sau sistem de credințe timpurii conform căruia întreaga natură înconjurătoare, inclusiv obiectele neînsuflețite, fenomenele meteorologice și elementele geografice, este guvernată și străbătută de o forță vitală impersonală, supranaturală și invizibilă. Spre deosebire de animism, care atribuie fiecărui element o entitate spirituală individuală sau un suflet distinct, această doctrină antropologică postulează existența unei energii unice difuze, similară conceptului de 'mana' din culturile melauziene.
• animism — Formă primitivă de religie sau sistem de credințe arhaice care atribuie un suflet individual, o conștiință și o voință proprie tuturor elementelor naturii înconjurătoare, inclusiv obiectelor neînsuflețite, plantelor, animalelor și fenomenelor meteorologice. În sens filozofic, termenul se poate referi și la doctrina care consideră sufletul drept principiul unic și absolut al întregii vieți organice și intelectuale.
• animist — Persoană care practică sau aderă la animism; adept al credințelor arhaice care atribuie un suflet și o conștiință individuală elementelor din natură. Ca adjectiv, termenul descrie un ritual, o comunitate, un mit sau o concepție filozofică și religioasă caracterizată prin venerarea spiritelor ascunse în obiecte neînsuflețite, plante, animale ori fenomene meteorologice.
• animistă — Forma de feminin pentru animist; femeie care aparține unei comunități animiste sau care împărtășește credința în caracterul viu și spiritual al întregii naturi. Ca adjectiv, acordat la genul feminin, descrie o credință, o mitologie, o practică magică sau o structură comunitară care pune în centru existența sufletelor individuale în obiecte și fenomene înconjurătoare.
• animistic — Care aparține animismului, privitor la animism sau caracteristic credințelor arhaice care atribuie un suflet și o conștiință individuală elementelor din natură; animist. Deși în limba română curentă forma consacrată este 'animist', varianta 'animistic' apare izolat în lucrări academice ca un împrumut adaptat direct după modelele terminologice occidentale pentru a descrie manifestările spirituale primitive.