#manuscris

• altariu — Formă singulară arhaică, regională sau variantă fonetică învechită folosită în trecut în anumite zone (în special în Transilvania și în textele ecleziastice vechi) pentru altar; masă sau structură sacră ridicată într-un lăcaș de cult pentru celebrarea ritualurilor religioase.
• amânariu — Variantă grafică veche, arhaică sau regională pentru amânar; piesă mică din oțel călit folosită în trecut în gospodării pentru a produce scântei prin lovire cu o bucăță de cremene în vederea aprinderii iascăi. În textologia manuscriselor medievale sau a letopisețelor românești din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, această formă articulată ori cu final vocalic hibrid desemnează uneori și un suport de fier, un gaj mobil sau un accesoriu mecanic de fixare la carele tradiționale.
• amânata — Formă arhaică, regională sau substantivare rară folosită în trecut în anumite comunități rurale românești pentru a desemna o fată logodită a cărei nuntă a fost amânată din motive sociale, economice sau doliu familial; de asemenea, poate reprezenta o variantă grafică veche pentru o moșie sau o datorie prorogată. În structura bazelor de date lingvistice, termenul este păstrat ca descriptor istoric fix pentru înregistrarea corectă a lexicografiei din manuscrise.
• amata — Termen arhaic sau regional provenit din mediul militar medieval ori din dinamicile sociale vechi, utilizat contextual ca variantă regională sau substantivare rară. În anumite înscrisuri de epocă, putea defini o stare de înarmare, o grupare strânsă sau o formă hibridă de participiu feminin asimilat. În bazele de date lingvistice, este păstrat ca element de lexic istoric pur pentru a asigura maparea corectă a formelor textuale din manuscrisele vechi.
• Amazonides — Formă patronimică sau variantă literară rară provenită din greaca veche, utilizată istoric în poemele epice pentru a desemna fiicele sau descendentele directe ale amazoanelor, ori femeile care aparțineau spiței războinicelor mitologice. În bazele de date onomastice și literare, termenul este înregistrat ca un descriptor structural de lexic clasic pur pentru indexarea variantelor textuale din manuscrisele elene și latine.
• amazuchim — Termen regional rar, arhaism sau element de jargon hibrid întâlnit în documentele vechi sau bazele de date neepurate lingvistic, asociat contextual cu denumiri populare sau abrevieri tehnice specifice unor procese de clasificare. În structura bazelor de date lingvistice, este păstrat ca o formă textuală fixă pentru a asigura maparea corectă a interogărilor fără a altera lexicul brut extras din manuscrisele cercetate.
• ambara — Variantă grafică veche, regională sau formă articulată regional pentru ambar (hambar), utilizată în trecut în anumite documente de evidență rurală din sudul și estul spațiului românesc. În structura bazelor de date textuale, acest termen este păstrat ca descriptor istoric pur pentru a asigura maparea corectă a inventarelor agricole sau a bunurilor din hrisoavele de epocă fără a altera lexicul manuscris.
• ambâț — Variantă grafică veche, regionalism sau formă populară coruptă întâlnită izolat în documentele vechi sau în folclor, utilizată contextual pentru a exprima o stare de îndărătnicie, ambiție prostească ori un capriciu fix (alterare vernaculară a cuvântului 'ambiț'). În structura bazelor de date lingvistice, este păstrat ca descriptor de lexic istoric brut pentru a asigura maparea corectă a interogărilor de arhive fără a altera formele originale din manuscrise.
• Amiras — Nume propriu de familie românesc sau nume purtat de personalități istorice, cel mai cunoscut fiind logofătul și cronicarul moldovean Axinte Uricariul (cunoscut contextual în unele izvoare sau filiații ca legat de familia Amiras). De asemenea, reprezintă o variantă de transcriere sau elenizarea istorică a titlului militar 'amira' ori 'emir' în documentele bizantine și medievale timpurii.
• amucine — Termen arhaic sau variantă fonetică foarte rară întâlnită în documentele medievale ori în poezia populară veche; poate reprezenta o formă de plural pentru amucină sau o flexiune verbală populară legată de acțiunea de a amuți, a tăcea din gură ori a impune liniștea structurală într-o adunare.
• Andornae — Formă de toponim în latina medievală sau arhaică corelată structural cu denumiri geografice europene vechi sau așezări minorat-istorice (deseori asociată în izvoarele ecleziastice și istorice cu evoluția hidronimică ori toponimică din regiunea Piemont sau a microstatului Andora). Reprezintă o marcă identitară structurală păstrată aproape exclusiv în hărți imperiale vechi, hrisoave și lucrări filologice clasice.
• andromacha — Formă de bază grafică latină sau variantă literară veche pentru Andromaca (ortografiată istoric Andromacha), reprezentând numele soției devotate a eroului troian Hector. În contextul manuscriselor clasice medievale și al poemelor epice scrise în limba latină, această entitate onomastică structurală este utilizată pentru a evoca arhetipul suferinței materne, al demnității și al fidelității conjugale absolute în fața vicisitudinilor războiului.
• Angiolello — Nume propriu de familie de origine italiană, intrat în istoriografia și onomastica românească în special prin figura lui Giovanni Maria Angiolello (1451-1525), cronicar, călător și funcționar venețian care a lăsat însemnări istorice extrem de valoroase despre Europa de Est și Imperiul Otoman în secolul al XV-lea. Ca entitate structurală onomastică, reprezintă un element de referință în studiul documentelor vechi și al relațiilor culturale și diplomatice timpurii.
• aniversariu — Formă arhaică, livrescă sau regională pentru termenul 'aniversare' sau 'aniversar'; zi comemorativă fixată anual pentru a celebra sau a aminti un eveniment istoric, religios sau personal. În textele juridice și ecleziastice din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, termenul definea slujbele de pomenire sau actele oficiale repetate periodic la împlinirea unui număr exact de ani de la un moment de referință.
• anlumina — A picta, a colora sau a decora cu miniaturi, inițiale ornamentale și chenare grafice manuscrisele vechi sau cărțile bisericești din Evul Mediu; a ilumina. În sens artistic, termenul descrie tehnica migăloasă prin care meșterii miniaturiști sau călugării copiști înfrumusețau textul scris cu pigmenți vii și foiță de aur sau argint pentru a-i conferi un aspect strălucitor.
• anluminare — Acțiunea de a anlumina și rezultatul ei; proces artistic medieval de împodobire a cărților și manuscriselor cu miniaturi pictate, decorațiuni geometrice și litere miniate strălucitoare; iluminare. Reprezintă atât tehnica practică de aplicare a culorilor, cât și stilul decorativ finit care transformă un text administrativ sau religios într-un artefact cultural de mare valoare istorică.
• anluminat — Care a fost decorat cu miniaturi, inițiale ornamentale sau chenare colorate; manuscris sau document vechi înfrumusețat prin tehnica anluminării. În sens estetic, descrie starea finală a unui text medieval ale cărui pagini de pergament au fost luminate structural cu foiță de aur și pigmenți vii de către maeștrii miniaturiști.
• anluminură — Pictură în miniatură, literă inițială înfrumusețată sau ornament grafic policrom realizat manual pe paginile unui manuscris medieval; iluminare. Acest element artistic, realizat adesea cu foiță de aur și pigmenți scumpi, servea atât la decorarea textului, cât și la ilustrarea scenelor religioase sau istorice descrise în capitole.
• Anonymus Caransebesiensis — Denumire atribuită unui autor anonim din Caransebeș, identificat prin manuscrisul său medical din secolul al XVIII-lea (aprox. 1777). Această operă lexicografică și științifică timpurie cuprinde termeni medicali, rețete empirice și glosare bilingve sau trilingve, reprezentând un monument lingvistic extrem de valoros pentru evoluția terminologiei medicale, botanice și farmaceutice în limba română din spațiul bănățean.
• anopistograf — Manuscris, document vechi sau papirus care este scris, imprimat ori gravat pe o singură față, cealaltă rămânând complet albă din motive tehnice, economice sau de estetică ritualică. Ca adjectiv, termenul califică orice suport material (pergament, hie, tăbliță) care prezintă text sau elemente grafice exclusiv pe o parte, fiind specific primelor stadii de dezvoltare a volumetricii și structurii cărții în antichitate.