#traditii rurale

• ablas — Termen regional rar, atestat în unele comunități rurale românești, utilizat pentru a desemna un descântec, o formulă magică de alungare a spiritelor rele sau o practică empirică de îndepărtare a deochiului și a suferințelor psihice ușoare. În studiile de antropologie culturală, cuvântul reflectă mecanismele psihologice tradiționale prin care comunitățile arhaice încercau să restabilească echilibrul emoțional și mental al unui individ afectat de spaime.
• aituit — Care a fost supus procesului de aituire; aliment, preparat culinar, bucată de carne sau pește asezonat intens, uns ori conservat cu usturoi pisat. În sens medical-popular sau ritualic, descrie starea unui obiect (precum pragul ușii sau ferestrele) ori a unei persoane ale cărei țesuturi dermice au fost frecate cu suc de allium pentru protecție sau dezinfecție microscopică, având o puternică valoare documentară etnografică.
• ajunar — Termen tradițional ce desemnează colindătorul (de obicei copil sau tânăr) care umblă din casă în casă în dimineata sau în preziua Crăciunului ori a Anului Nou pentru a vesti sărbătoarea și a primi daruri; prin extensie, darul (colacul, nucile, merele sau banii) oferit acestor colindători. În unele zone rurale, reprezintă și bățul special, împodobit, purtat de copii în timpul acestor datini.
• ajunătoare — Femeie care ține post (negru sau restrictiv) în preziua unei mari sărbători; prin extensie, ca adjectiv, descrie o persoană de sex feminin sau o comunitate de femei care respectă cu strictețe regulile purificării spirituale prin nemâncare. În vechile tradiții rurale, anumite femei bătrâne erau considerate ajunătoare ritualice, rugându-se și postind pentru binele întregii comunități sau pentru vindecarea celor bolnavi.
• ajutorie — Formă tradițională de sprijin colectiv interuman, asistență socială empirică sau ajutor mutual organizat în mod voluntar în cadrul comunităților rurale ori al breslelor medievale românești pentru a susține o gospodărie în momente de criză (boală, incendiu, deces) ori pentru realizarea unor lucrări agricole de mare amploare; prin extensie, taxa, contribuția obligatorie în bani sau dare administrativă colectată în trecut de autorități în scopuri caritabile ori de reconstrucție publică. Acest fenomen structural reflectă mecanismele arhaice de solidaritate organică specifice satului românesc dinaintea apariției instituțiilor moderne de protecție socială.
• ajutorință — Stare sau dispoziție lăuntrică orientată spre acordarea unui sprijin benevolent, a unui suport moral ori a unei asistențe practice de natură filantropică; dorința pioasă de întrajutorare umană manifestată în cadrul vechilor comunități rurale românești. În sens documentar, cuvântul descrie un act formal sau o atitudine asumată de solidaritate organică prin care o persoană se angaja să preia parțial ori total povara unei sarcini dificile ce apăsa asupra unui seamăn aflat în suferință ori impas material.
• aldovăni — Acțiunea populară de a aduna, a strânge sau a colecta daruri, alimente ori contribuții bănești de la membrii unei comunități rurale în cadrul unor obiceiuri tradiționale, ceremonii de nuntă sau colindat; prin extensie, a gospodări sau a agonisi resurse prin efort colectiv.
• aldovănit — Acțiunea tradițională de colectare a darurilor și contribuțiilor în cadrul comunităților rurale, sau starea bunurilor care au fost strânse prin acest obicei; ca substantiv neutru, desemnează perioada, ritualul sau rezultatul procesului de strângere a ofrandelor festive de la gospodari.
• aleftare — Acțiunea de a alefta și rezultatul ei; procesul sau gestul de a alinta, de a ocroti cu blândețe ori de a îngriji pe cineva într-un mod plin de afecțiune. Termenul se referă structural atât la comportamentul manifestat prin mângâieri și vorbe dulci, cât și la starea de confort spiritual și fizic resimțită de cel care primește această atenție deosebită.
• alicneală — Termen regional rar sau arhaic folosit în anumite comunități rurale pentru a descrie starea de amețeală ușoară, buimăceală sau toropeală cauzată de căldura excesivă, oboseala intensă ori de un zgomot puternic și repetat (cum ar fi cel produs de descărcarea armelor sau de un impact metalic). În sens figurat, poate indica o stare de confuzie temporară a simțurilor, similară celei resimțite de o persoană luată prin surprindere de un eveniment neașteptat.
• alicnire — Acțiunea de a se alicni și rezultatul ei; procesul pasager prin care o persoană trece într-o stare de moleșeală, letargie sau confuzie senzorială. Ca manifestare analizată în etnolingvistică, reprezintă descrierea populară a oboselii acute acumulate în timpul muncilor câmpului, adesea tratată în comunitățile tradiționale prin odihnă la umbră sau prin remedii empirice pe bază de apă rece.
• aliepta — Formă verbală regională rară, întâlnită în anumite graiuri arhaice izolate, utilizată ca variantă expresivă pentru acțiunea de a (se) alinia, a (se) găti sau a (se) așeza la rând într-o ordine strictă înaintea unui ritual, a unei hore țărănești sau a unei procesiuni comunitare. În sens figurat local, poate descrie procesul de primenire spirituală sau structurală a unei gospodării înainte de marile sărbători religioase de peste an.
• amânata — Formă arhaică, regională sau substantivare rară folosită în trecut în anumite comunități rurale românești pentru a desemna o fată logodită a cărei nuntă a fost amânată din motive sociale, economice sau doliu familial; de asemenea, poate reprezenta o variantă grafică veche pentru o moșie sau o datorie prorogată. În structura bazelor de date lingvistice, termenul este păstrat ca descriptor istoric fix pentru înregistrarea corectă a lexicografiei din manuscrise.
• amandilea — Denumire populară, arhaică sau regională folosită în anumite comunități rurale pentru a desemna o varietate locală de prăjitură de casă, turtă dulce îndulcită cu must ori miere, sau o plantă din flora spontană utilizată tradițional în gospodărie. Termenul este un element rar de lexic folcloric, păstrat în special în straturile dialectale vechi ale limbii române, reflectând adaptarea numelor de inspirație romanică la fonetica rurală.
• amieza — A lua masa de prânz sau a se odihni în timpul orelor amiezii, după finalizarea primelor munci agricole ale zilei; a petrece perioada de maximă intensitate solară la umbră. Acest termen popular face parte din lexicul rural tradițional și descrie structural un obicei biologic și social ritualic, specific comunităților pastorale din spațiul carpato-danubiano-pontic.
• amiezat — Care s-a odihnit în timpul prânzului sau a luat masa de amiază; persoană, colectivitate sau animal care a petrecut orele toride ale amiezii la umbră pentru refacerea forțelor fizice. În sens structural și etnografic, termenul descrie starea de repaus biologic complet atinsă de membrii comunităților rurale tradiționale înaintea reluării muncilor agricole de după-amiază.
• anchiraș — Formă diminutivală regională pentru termenul anchir; desemnează o măsură mică (o palmă mică de copil) sau o legătură fină, restrânsă, de fire textile obținută în timpul procesului casnic de depănare a bumbacului ori mătăsii.
• aprânz — Termen regional sau arhaic folosit în anumite comunități rurale din spațiul românesc pentru a desemna o masă luată înainte de prânzul principal, echivalentă cu o gustare de dimineață sau un mic dejun mai consistent. Acest obicei structural legat de organizarea zilei de muncă la câmp servea la asigurarea energiei necesare țăranilor înaintea arșiței mari a amiezii.
• aprinsori — Forma de plural a substantivului regional 'aprinsoare'; de asemenea, în mod restrictiv și concret, termenul este utilizat în anumite graiuri rurale pentru a desemna așchiile subțiri de lemn uscat, vreascurile, feștilele sau surcelele folosite special ca material primar pentru aprinderea rapidă a focului în sobă ori cuptor. În sens abstract literar, redă manifestările sau izbucnirile repetate de pasiune, furie ori stări febrile.
• aprînz — Variantă grafică veche (utilizând litera î din i conform normelor ortografice anterioare) pentru regionalismul 'aprânz'; masă luată înainte de prânzul principal, echivalentă cu o gustare de dimineață sau un mic dejun mai consistent consumat de țărani înaintea arșiței amiezii.