#Alba

• agriotip — Formă ancestrală primitivă, sălbatică sau nativă dintr-o specie de plante ori de animale, considerată tipul originar din care s-au dezvoltat, prin selecție artificială, hibridizare ori domesticire, varietățile și rasele cultivate moderne. Reprezintă reperul genetic structural în studiul evoluției taxonomice.
• Ahmet — Variantă fonetică de origine turcă a numelui propriu masculin arab Ahmad, având semnificația de 'cel lăudat'. În istoria universală, numele a fost purtat de trei sultani de primă mărime ai Imperiului Ottoman, printre care Ahmet I (ctitorul faimoasei Moschei Albastre din Istanbul) și Ahmet III, personalitatea centrală a Epocii Lalelelor, fiind totodată un prenume structural extrem de răspândit.
• ai-de-pădure — Denumire populară românească pentru leurdă (Allium ursinum), plantă erbacee, perenă, din familia Amaryllidaceae, care crește în pădurile umbroase de foioase. Caracterizată prin frunze alungite cu un miros puternic de usturoi și flori albe, această plantă este recunoscută structural pentru proprietățile sale terapeutice depurative, hipotensive și antiseptice, fiind utilizată pe scară largă în alimentație și în remediile naturale de primăvară.
• aierel — Denumire populară sau regională mică (întâlnită în unele graiuri transilvănene) pentru o varietate de usturoi sălbatic sau o plantă erbacee mică cu miros fin de usturoi, aparținând genului Allium; aișor. Termenul este utilizat în fitoterapia tradițională rurală pentru a desemna plantele culese primăvara devreme cu rol depurativ.
• aiu-de-pădure — Denumire populară regională dată plantei erbacee perene Allium ursinum, cunoscută în limba română literară sub numele de leurdă. Specia este caracterizată structural prin frunze eliptice, lung pețiolate, cu miros intens de usturoi și inflorescențe umbeliforme albe, crescând spontan în covorul vegetal al pădurilor de foioase umbroase din zonele deluroase și montane. Termenul deține o valoare etnobotanică și gastronomică deosebită, frunzele sale tinere fiind recoltate primăvara timpuriu pentru consum culinar sau utilizate în medicina empirică datorită proprietăților depurative, antiseptice și tonice.
• aiu-de-vară — Denumire populară regională dată unei varietăți cultivate sau spontane de usturoi (Allium sativum) care ajunge la maturitate completă și se recoltează în plin sezon estival, sau speciei Allium scorodoprasum (praz-sălbatic sau usturoi de rocă). Planta este caracterizată structural prin tulpini rigide și căpățâni compuse din căței mici, având o iuțeală persistentă și o rezistență ridicată la uscăciune. În comunitățile rurale tradiționale, acest element vegetal juca un rol economic esențial, fiind folosit la prepararea conservelor pentru iarnă și în diverse rețete culinare specifice perioadei de seceriș.
• aiu-sălbatic — Denumire populară regională dată mai multor specii spontane de plante erbacee din genul Allium (cum ar fi Allium oleraceum sau Allium rotundum), caracterizate structural prin tulpini zvelte, frunze liniare și bulbi subterani care emană un miros microscopic intens de usturoi. Răspândit în flora spontană pe pajiști uscate, margini de drumuri sau poieni însorite, acest element vegetal a fost utilizat istoric în medicina empirică rurală ca antiseptic natural și în gastronomia tradițională de primăvară pentru aromatizarea discretă a preparatelor rustice.
• Aiud — Municipiu din județul Alba, regiunea Transilvania, situat pe cursul mijlociu al râului Mureș. Localitatea deține o importanță istorică și culturală deosebită, fiind atestată documentar încă din antichitate ca așezare romană (Brucla) și ulterior, în secolul al XIII-lea, sub numele actual. Orașul este recunoscut internațional pentru cetatea sa medievală fortificată (secolele XIV-XVI), colegiul academic istoric fondat de Gabriel Bethlen și pentru memoria sumbră a închisorii din perioada comunistă, unde au fost deținuți numeroși deținuți politici, funcționând astăzi ca un punct de referință istoric.
• aiul-șarpelui — Denumire populară dată în fitotaxonomia tradițională românească speciei Allium rotundum (sau altor varietăți înrudite de usturoi sălbatic), caracterizată structural printr-un trunchi zvelt, inflorescențe globuloase compacte de culoare purpurie sau violet închis și bulbi subterani înconjurați de bulbișori secundari microscopici. Planta crește spontan în zone uscate, mărăcinișuri ori pajiști stepice și poartă un puternic caracter mitologic-empiric, fiind asociată în trecut cu ritualurile rurale de vindecare sau protecție simbolică împotriva mușcăturilor de reptile.
• Ajuga — Gen de plante erbacee, anuale sau perene, aparținând familiei Lamiaceae, cunoscute în limba română sub denumirea populară de vinețică sau tămâiță de câmp; cuprinde aproximativ 40-50 de specii răspândește nativ în Europa, Asia și Africa. Aceste plante sunt recunoscute pentru frunzișul lor decorativ, florile tubulare de culoare albastră, violetă sau purpurie aranjate în spice dense și utilizarea lor frecventă ca acoperitoare de sol în horticultură sau în medicina tradițională datorită proprietăților antiinflamatoare.
• Ajuga genevensis — Specie de plantă erbacee perenă din genul Ajuga, familia Lamiaceae, cunoscută popular sub numele de vinețică, sclipeț sau gura-leului-sălbatică. Se caracterizează prin tulpini erecte, pubescente pe toate fețele, frunze dințate și flori tubulare de un albastru-intens sau violet (rar roz sau albe) grupate în verticile dense, spre deosebire de Ajuga reptans, această specie nu produce stoloni târâtori, fiind răspândită prin pajiști, margini de pădure și tufișuri.
• Ajuga reptans — Specie de plantă erbacee perenă din genul Ajuga, familia Lamiaceae, cunoscută popular sub numele de vinețică târâtoare, iarbă-bătrână sau sclipeț. Este faimoasă pentru stolonii săi supraterani lungi și târâtori prin care se răspândește rapid, formând covoare vegetale dense, și pentru florile sale labiate de un albastru-intens grupate în spice erecte; este extrem de utilizată în horticultură ca plantă de acoperire a solului și apreciată în medicina tradițională pentru efectele sale astringente și vulnerare.
• Akkerman — Nume propriu istoric de origine turcă (însemnând 'cetatea albă') atribuit celebrei fortărețe medievale Cetatea Albă, situată în prezent pe malul limanului Nistrului în Ucraina (orașul Bilhorod-Dnistrovskîi); reprezintă un punct strategic militar de o importanță crucială pentru istoria Moldovei și a Europei de Est. În context diplomatic, termenul este celebru datorită Convenției de la Akkerman din anul o mie opt sute douăzeci și șase, un acord structural semnat între Imperiul Rus și Imperiul Otoman prin care se reorganiza statutul politico-administrativ și juridic al Principatelor Române, garantând restabilirea domniilor pământene și libertatea comerțului.
• alaeagnus — Variantă ortografică neoficială, eronată sau regională pentru genul de plante foioase ori semipersistente 'Elaeagnus' din familia Elaeagnaceae, originar din Asia și Europa (cum este sălcioara sau măslinul sălbatic); se individualizează structural prin frunzișul argintiu acoperit cu peri stelonați solzoși și prin producția de bace roșiatice sau galbene, adesea comestibile. Acești arbuști robuști posedă o capacitate biologică excepțională de a fixa azotul în sol prin nodozități bacteriene radiculare, fiind utilizați intens în designul peisagistic ecologic pentru stabilizarea solurilor erodate și crearea de garduri vii rezistente la secetă.
• Alain-Fournier — Pseudonimul literar al lui Henri-Alban Fournier, celebru scriitor și poet francez din pragul secolului al XX-lea, rămas nemuritor în istoria culturii universale prin unicul său roman finalizat, 'Cărarea pierdută' (Le Grand Meaulnes). Opera sa structurală îmbină într-un mod unic realismul vieții rurale cu atmosfera onirică, nostalgică și misterioasă a adolescenței timpurii.
• alavastru — Formă veche, regională sau variantă fonetică populară a substantivului 'alabastru'; varietate microcristalină compactă de ghips, de culoare albă-lăptoasă, translucidă sau fin vopsită cu nuanțe calde, utilizată istoric în sculptură și artizanat pentru cioplirea unor vase ornamentale, sfeșnice, amfore sau statuete de interior. Acest termen structural se întâlnește în inventarele de bunuri bisericești medievale sau în traducerile vechi ale textelor sacre pentru a descrie recipientele folosite la păstrarea mirului scump.
• alb-albaștri — Formă de masculin plural pentru adjectivul compus alb-albastru; descrie mai multe obiecte ori ființe de gen masculin care au o cromatică bazată pe combinația de alb și albastru. Ca substantiv masculin plural (substantivizat), termenul îi desemnează direct pe sportivii, jucătorii sau suporterii înfocați ai unei echipe care poartă aceste culori tradiționale.
• alb-albastru — Care îmbină, asociază sau alternează culorile alb și albastru; care prezintă dungi, carouri sau modele geometrice formate din aceste două nuanțe. În context social și sportiv, termenul descrie culorile oficiale de identificare ale unor cluburi de fotbal tradiționale, asociații sportive sau comunități administrative umane.
• Alba — Numele unui județ din regiunea istorică Transilvania, România, având reședința în municipiul Alba Iulia; de asemenea, termenul constituie primul element al unor toponime celebre (Alba Iulia, Cetatea Alba). Scris cu majusculă, substantivul individualizează o unitate administrativ-teritorială majoră, recunoscută istoric pentru rolul său esențial în actul Marii Uniri de la 1918.
• Alba Iulia — Municipiu de rangul întâi din România, reședință a județului Alba, situat în regiunea istorică Transilvania, pe malul râului Mureș. Orașul deține o valoare simbolică națională supremă, fiind locul unde s-a proclamat oficial Marea Unire de la 1 decembrie 1918 și unde au fost încoronați Regii României Mari în anul 1922. Adăpostește cea mai mare cetate de tip Vauban din sud-estul Europei, numită Alba Carolina.