#vorbi

• abracadabra — Cuvânt cabalistic, formulă magică, incantație sau descântec străvechi folosit în trecut de magicieni, alchimiști și șamani ca amuletă protectoare împotriva bolilor ori spiritelor rele, fiind scris sub formă de triunghi descrescător; (în sens modern, figurat) vorbire lipsită de sens, discurs total de neînțeles, text confuz, jargon obscur sau amestec haotic de cuvinte fără nicio logică internă.
• act de vorbire — Concept fundamental în pragmatica lingvistică (dezvoltat de J.L. Austin și J. Searle) care definește enunțul nu doar ca o succesiune de cuvinte, ci ca o acțiune intenționată prin care vorbitorul modifică starea de lucruri din realitate (ex: a promite, a porunci, a afirma). Structura unui act de vorbire include trei dimensiuni corelate: actul locuționar (producerea enunțului), actul ilocuționar (forța intenționată a mesajului) și actul perlocuționar (efectul produs asupra receptorului).
• adânca — Formă de infinitiv lung sau variantă verbală populară și regională pentru verbul 'a adânci'; acțiunea de a face o groapă, un canal sau o apă mai adâncă prin îndepărtarea straturilor de pământ ori de material. În sens figurat, se folosește în anumite graiuri pentru a exprima extinderea, intensificarea sau analizarea mai profundă a unei probleme, a unei neînțelegeri ori a unui sentiment.
• adăogi — Formă de conjunctiv prezent sau indicativ prezent (persoana a II-a singular) a verbului tranzitiv 'a adăuga' ori a variantei sale vechi 'a adăoga'; utilizată în graiurile populare și în texte administrative vechi cu sensul de 'să adaugi' sau 'adaugi', exprimând îndemnul sau acțiunea de a pune ceva în plus.
• adăposteală — Termen popular, regional sau familiar utilizat ca variantă pentru 'adăpost', 'refugiu' sau 'găzduire'; loc ferit sau acțiune de a sta la adăpost de ploaie, frig ori primejdii. De asemenea, poate desemna o construcție rudimentară, o colibă ori un paravan improvizat care oferă o protecție de moment în fața intemperiilor.
• adăugi — Formă de conjunctiv prezent sau indicativ prezent (persoana a II-a singular) a verbului tranzitiv 'a adăuga'; utilizată în graiurile populare și în texte vechi ca variantă fonetică pentru standardul 'să adaugi' sau 'adaugi', exprimând acțiunea de a pune ceva în plus.
• adjectiv — Parte de vorbire flexibilă care exprimă o însușire, o calitate sau o caracteristică a unui obiect ori a unei ființe și care se acordă în gen, număr și caz cu substantivul pe care îl determină; clasă morfologică fundamentală folosită pentru a nuanța sensul numelor, având categorii gramaticale proprii precum gradele de comparație.
• adverb — Parte de vorbire neflexibilă care determină un verb, un adjectiv sau un alt adverb, exprimând o caracteristică a unei acțiuni, a unei stări sau a unei însușiri (locul, timpul, modul, cauza, scopul sau intensitatea). Din punct de vedere structural, funcționează ca un instrument sintactic esențial pentru nuanțarea comunicării, putând fi clasificat în mod tradițional după criterii semantice în adverbe de loc, de timp și de mod.
• afazie — Tulburare severă a comunicării ce constă în pierderea totală sau parțială a facultății de a vorbi, de a scrie și de a înțelege limbajul articulat ori scris, survenită în absența oricăror modificări senzoriale sau a unui deficit al aparatului fonator. Această afecțiune este declanșată de leziuni organice dobândite la nivelul scoarței cerebrale (în special în ariile specializate Broca și Wernicke ale emisferei stângi), provocate de accidente vasculare cerebrale, traumatisme craniene, infecții sau procese neurodegenerative, lăsând însă intactă inteligența generală a individului.
• afimia — Formă particulară de afazie motorie caracterizată prin pierderea totală sau parțială a capacității de a executa mișcările articulate necesare vorbirii, deși centrii receptori, înțelegerea limbajului scris și vorbit, precum și aparatul vocal periferic rămân intacte. În neurologia clinică, afimia este cauzată de lețiuni focale la nivelul lobului frontal stâng, împiedicând coordonarea motorie a cuvintelor.
• agrăi — A adresa cuvinte cuiva, a începe să vorbească, a spune sau a exprima ceva prin grai; a striga sau a chema pe nume. În textele vechi cronicărești și în literatura religioasă sau populară, termenul definește actul solemn sau familiar de comunicare verbală, fiind adesea utilizat pentru a introduce o replică directă sau o revelație divină.
• agrăire — Acțiunea de a agrăi și rezultatul ei; vorbire, glăsuire, rostire a unui enunț sau adresare verbală directă către o persoană. Reprezintă manifestarea fizică a limbajului articulat într-un context istoric sau popular, făcând referire atât la sunetul vocii care comunică, cât și la mesajul transmis.
• agramatism — Tulburare neuropsihologică de limbaj, specifică anumitor tipuri de afazie (în special afazia Broca), caracterizată prin incapacitatea pacientului de a construi fraze corecte din punct de vedere sintactic și morfologic. Persoana afectată tinde să vorbească eliptic, eliminând cuvintele funcționale precum prepozițiile, conjuncțiile și articolele, utilizând verbele la infinitiv sau substantivele la cazurile de bază, generând un stil telegrafic de comunicare.
• aia — Formă populară, familiară sau regională a adjectivului ori pronumelui demonstrativ de depărtare pentru genul feminin, numărul singular, corespunzătoare termenului standard literar 'aceea'. În vorbirea curentă, servește structural pentru a indica o persoană, un obiect sau o situație care nu se află în proximitatea spațială ori temporală a vorbitorului, fiind utilizat intens și în structuri exclamative sau de întărire.
• aiasta — Formă populară, familiară sau regională a adjectivului ori pronumelui demonstrativ de apropiere pentru genul feminin, numărul singular, echivalentă cu termenul standard literar 'aceasta'. Se folosește în vorbirea curentă pentru a indica o persoană, un obiect sau o situație aflată în proximitatea spațială, temporală ori conversațională directă a vorbitorului, adăugând un ton cald, direct sau intensificator.
• aicea — Formă populară și familiară a adverbului de loc 'aici', utilizată pe scară largă în limba română vorbită; indică proximitatea spațială directă a unui obiect, a unei persoane ori a unui eveniment față de vorbitor. Adăugarea particulei de întărire finală confere cuvântului o nuanță mai directă, fiind intens folosit în dialogurile zilnice și în literatura de factură realistă sau populară.
• aicica — Formă regională sau familiară amplificată a adverbului de loc 'aici', întâlnită cu precădere în graiurile din sudul țării; indică cu precizie și emfază o proximitate spațială directă. Utilizarea sufixului de întărire adaugă nuanțe afective sau de focalizare intensă în comunicarea orală.
• aide — Formă populară, familiară sau regională a interjecției de îndemn 'haide'; folosită în vorbirea curentă pentru a stimula, a zori, a chema pe cineva sau a marca inițierea unei acțiuni imediate. În funcție de context și intonație, poate exprima și un sentiment de mirare, de contestare sau de resemnare structurală.
• aideți — Formă populară sau familiară de imperativ la persoana a II-a plural (sau utilizată ca formulă de politețe) pentru interjecția ori verbul defectiv de îndemn 'aide' (haide); servește structural pentru a mobiliza, zori sau chema un grup de persoane să înceapă ori să continue o acțiune comună. Este echivalentul direct al termenului literar 'haideți'.
• alalalt — Formă regională, populară sau familiară rezultată din comprimarea fonetică a pronumelui demonstrativ de diferențiere 'celălalt' (la genul masculin singular); desemnează o persoană, un obiect sau o entitate diferită de cea menționată anterior ori aflată la o distanță mai mare în spațiu sau timp. Acest termen structural este utilizat pe scară largă în graiurile locale din Muntenia, Oltenia și Moldova pentru a simplifica transmiterea orală a ideii de alteritate.