#cromatic

• albastre — Forma de feminin plural a adjectivului albastru; descrie mai multe obiecte, entități, flori sau ființe de gen feminin care au culoarea cerului senin ori a mării adânci. În literatură și arte, este utilizat frecvent pentru a evoca elemente vizuale din natură, piese vestimentare sau concepte estetice bazate pe nuanțe reci.
• albaștri — Formă de masculin plural pentru adjectivul albastru; descrie mai multe elemente, obiecte sau ființe de gen masculin care au culoarea cerului senin ori a mării adânci. Ca substantiv masculin plural (substantivizat), termenul îi desemnează direct în limbajul jurnalistic și sportiv pe jucătorii, sportivii sau suporterii unei echipe ale cărei culori oficiale includ această nuanță spectrală.
• albăstrior — De un albastru deschis, palid, drăguț sau delicat; ușor albăstrui. Termenul poartă o puternică valoare hipocoristică și expresivă, fiind întrebuințat cu precădere în limbajul familiar, în descrierile literare, în povești ori în folclor pentru a nuanța cu afecțiune culoarea unor ochi, a unor flori mici sau a unor piese vestimentare.
• albăstrire — Acțiunea de a (se) albăstri și rezultatul ei; procesul de colorare, vopsire sau impregnare în albastru a unui material ori a unei suprafețe. În metalurgie și mecanică, reprezintă tratamentul termic de suprafață aplicat pieselor din oțel pentru a le mări rezistența la coroziune și a le conferi o peliculă protectoare azurie. În medicină, indică apariția cianozei sau a unei nuanțe vineții la nivelul pielii ori mucoaselor din cauza oxigenării insuficiente a sângelui structural.
• albăstrit — Care a fost făcut sau a devenit albastru; vopsit, colorat ori impregnat cu nuanțe azurii. În sens tehnic și metalurgic, descrie un obiect din oțel tratat special prin oxidare controlată pentru a dobândi o peliculă protectoare. În context medical, se aplică extremităților sau feței unui pacient afectat de cianoză din cauza frigului intens ori a problemelor respiratorii structurale.
• albăstriu — Care are o nuanță slabă, estompată sau discretă de albastru; ușor albăstrui. Reprezintă o variantă fonetică regională sau mai veche pentru termenul albăstrui, utilizată în limbajul popular ori în descrierile literare de epocă pentru a evoca reflexele azurii ale cerului la ivirea zorilor, culoarea fumului subțire sau tenta vineție a pielii expuse la frig.
• albastru — Care are culoarea cerului senin sau a mării adânci, situată în spectrul luminos vizibil între verde și violet, având o lungime de undă cuprinsă aproximativ între 450 și 495 nanometri. Ca substantiv neutru, desemnează culoarea însăși, un pigment sau, în sens figurat și stilistic, simbolul absolut al infinitului, al seninătății, al nobleții (sânge albastru) ori al melancoliei profunde.
• albastru-azuriu — Care este de o culoare albastră cu nuanțe deschise și luminoase, asemănătoare cu cea a cerului senin de vară sau a apelor marine tropicale; azuriu intens. Termenul este utilizat frecvent în descrierile peisajelor naturale, în artele vizuale sau în industria textilă pentru a evoca o atmosferă de seninătate, claritate și puritate structurală.
• albastru-deschis — Care are o culoare albastră de o intensitate redusă, având o tentă pronunțată de alb; bleu sau azuriu atenuat. Termenul se folosește în limbajul cotidian, tehnic sau industrial pentru a diferenția nuanțele pastelate și luminoase de cele închise sau saturate din spectrul cromatic structural.
• albăstrui — Care tinde spre albastru, care are o nuanță slabă, secundară sau estompată de albastru; de un azur atenuat ori pastelat. Termenul se folosește în limbajul cotidian, științific sau industrial pentru a descrie colorația discretă a unor minerale, texturi anatomice, fenomene meteorologice ori amestecuri de pigmenți.
• albăstruiu — Variantă grafică învechită (cu terminația '-iu' în loc de '-ui') pentru adjectivul cromatic albăstrui; care tinde spre albastru, având o nuanță slabă, secundară sau estompată de azur. Termenul se întâlnește în textele literare, administrative sau academice din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea pentru a descrie reflexele discrete ale apei, cerului sau fumului.
• albâu — Denumire regională sau populară utilizată în anumite graiuri pentru a descrie un obiect, un animal sau o suprafață de un alb murdar, palid sau cenușiu-spălăcit; cărunțit sau ușor albicios. În mediul rural tradițional, termenul se aplica frecvent pentru a califica nuanța blănii oilor sau a cailor care își pierdeau intensitatea culorii odată cu înaintarea în vârstă.
• albeață — Opacitate patologică a corneei ochiului, de culoare albicioasă, cauzată de o cicatrice, o infecție sau o traumă structurală care obstrucționează parțial ori total vederea; leucom. În sens cromatic general și literar, termenul desemnează calitatea de a fi alb, strălucirea imaculată sau reflexia luminoasă specifică zăpezii ori laptelui.
• albei — Formă de genitiv-dativ singular, articulat sau nearticulat, pentru adjectivul cromatic feminin albă sau pentru substantivul propriu Alba (în structuri regionale ori arhaice precum 'Țara Albei'); exprimă relația de posesie, apartenență sau atribuire raportată la o entitate de culoare albă, imaculată ori palidă. În onomastica populară, poate reprezenta și o formă de plural regional pentru albeu, desemnând pești mici sau albăreți.
• albeiu — Variantă fonetică regională sau grafie învechită pentru albeu; de un alb murdar, palid sau cenușiu-albicios. Ca substantiv masculin, reprezintă denumirea populară atestată în anumite zone hidrografice pentru peștișorul mic de râu numit obleț (Alburnus alburnus), caracterizat prin solzi argintii foarte lucioși și corp structural alungit.
• albeneț — Denumire regională sau populară utilizată în anumite graiuri locale pentru a descrie un obiect, un animal sau o suprafață de un alb spălăcit, ușor decolorat ori cu o tentă albicioasă; albăreț. În mediul rural tradițional, adjectivul se folosea uneori pentru a califica nuanța pământului argilos ori culoarea deschisă a penajului unor păsări de curte.
• albescent — Care tinde să devină alb, care capătă o nuanță albicioasă ori deschisă la culoare; aflat în curs de albire. Termenul este utilizat izolat în limbajul științific (biologie, botanică) sau în descrierile literare rafinate pentru a exprima trecerea treptată a unei suprafețe, a unei structuri vegetale ori a cerului spre culoarea albă.
• albescență — Starea de a fi albescent; procesul, proprietatea ori calitatea unei suprafețe, a unui corp sau a unei texturi biologice de a tinde spre culoarea albă ori de a căpăta o tentă albicioasă. Termenul abstract este întrebuințat ocazional în tratatele de fizică a materialelor, botanică sau în limbajul critic artistic de factură neologică.
• albi — A (se) face alb, a vopsi, a spăla ori a curăța intens o suprafață sau o pânză pentru a-i reda culoarea imaculată; a căpăta fire de păr cărunte din cauza bătrâneții ori a stresului. Ca adjectiv, reprezintă forma de masculin plural pentru alb. Ca substantiv masculin plural (substantivizat), îi desemnează istoric pe membrii forțelor contrarevoluționare din Războiul Civil Rus, în opoziție cu 'roșii'.
• alburiu — Care bate în alb; care are o nuanță vagă, palidă sau estompată de alb; albicios. În sens poetic sau literar, termenul descrie aspectul lăptos, cețos ori translucid al luminii, al cerului, al zorilor sau al unor elemente din natură, sugerând o atmosferă difuză, nostalgică sau misterioasă.