#dialect

• ateiu — Variantă ortografică și fonetică învechită sau regională a cuvântului „ateu”; persoană de sex masculin care nu crede în existența lui Dumnezeu sau a divinității. Acest format cu vocalizarea finală în „-iu” este specific textelor literare, eseurilor filozofice și documentelor administrative scrise în secolul al XIX-lea sau la începutul secolului al XX-lea, fiind înlocuit în limba română modernă de forma standard academică reglementată în DOOM.
• atel — Variantă fonetică regională, scurtată sau populară a substantivului neutru „atelaj”; ansamblu format din vehiculul cu tracțiune animală (căruță, car, sanie) împreună cu animalele înhămate și harnașamentul complet al acestora. Este întâlnit în graiurile vechi din anumite zone rurale ale Moldovei și Transilvaniei, păstrând înțelesul de unitate funcțională de transport gospodăresc sau agricol.
• atic — Ca adjectiv, termenul se referă la ceea ce aparține Aticei, regiune a Greciei antice, sau locuitorilor ei, descriind de asemenea un stil arhitectural caracterizat prin eleganță și sobrietate sau un dialect specific. Ca substantiv, reprezintă o structură arhitecturală joasă, plasată deasupra cornișei principale a unei clădiri, având rolul de a masca acoperișul sau de a servi ca suport decorativ.
• ațmaciuc — Termen regional utilizat în anumite graiuri românești pentru a desemna hașma (Allium ascalonicum), o plantă erbacee legumicolă din familia cepei, caracterizată prin bulbi mici, grupați, cu un gust mai fin, mai dulce și mai puțin iute decât cel al cepei comune. În sens culinar tradițional, frunzele verzi și bulbii săi sunt folosiți la aromatizarea salatelor, a sosurilor rafinate sau a mâncărurilor specifice sărbătorilor primăvăratice.
• attic — Formă neadaptată sau neologism utilizat ca variantă pentru 'atic' sau pentru a descrie elemente specifice regiunii antice Atica; în arhitectură, reprezintă un etaj scund situat deasupra cornișei principale a unei clădiri cu scopul de a masca acoperișul; în lingvistică, se referă la dialectul antic grec vorbit în Atena, pilon structural al limbii grecești clasice.
• attică — Formă grafică variantă pentru 'Atica' sau formă adjectivală la feminin care se referă la regiunea istorică a Atenei antice ori la manifestările sale culturale și lingvistice. În filologie, reprezintă dialectul grec vechi (limba attică) în care au fost redactate capodoperele literaturii clasice; în arhitectură, definește o structură superioară de fațadă sau o bază de coloană specifică (baza attică).
• atuncea — Variantă populară și regională (accentuată prin sufixare fonetică) a adverboului de timp 'atunci'; indică un moment precis sau o perioadă determinată din trecut ori viitor. În vorbirea curentă sau în proza literară cu caracter regional, acest termen structural accentuează opoziția față de momentul prezent, având adesea și un rol emfatic în cadrul discursului.
• auileu — Cuvânt exclamativ utilizat pentru a exprima o stare bruscă de durere fizică, spaimă, uimire, deznădejde, regret sau vaiet în fața unei necaz ori surprize neașteptate. Reprezintă o variantă expresivă sau regională din familia interjecției 'auleu', având rolul de a accentua trăirea afectivă intensă a vorbitorului.
• auitură — Zgomot mare, violent, prelungit și confuz; vuiet puternic, bubuitură reverberată sau vâjâit asurzitor produs de un fenomen al naturii (trăsnet, avalanșă, furtună) ori de prăbușirea unui obiect masiv. În registrul graiurilor populare, indică rezultatul fizic sau impresia acustică lăsată de o acțiune zgomotoasă.
• aulea — Variantă fonetică regională sau populară a interjecției exclamative 'auleu' sau 'aoleu', întrebuințată pentru a exprima o reacție spontană și intensă de spaimă, uimire, surpriză neșteptată, durere fizică sau regret profund. Este specifică anumitor graiuri locale, unde nuanțează starea afectivă a vorbitorului prin modificarea vocalică finală.
• auleo — Variantă expresivă sau regională pentru interjecțiile exclamative 'auleu' sau 'aoleu', utilizată în vorbirea curentă pentru a exprima o stare bruscă de spaimă, uimire, panică, durere fizică sau lamentare în fața unui necaz. Funcționează ca un marcator discursiv de intensitate afectivă ridicată.
• auliu — Variantă fonetică regională și populară a interjecției exclamative 'auleu' (sau 'aoleu'), întrebuințată în anumite zone graiului românesc pentru a exprima o reacție reflexă de spaimă, uimire, deznădejde, durere fizică subită sau regret profund. Serveste ca instrument discursiv oral menit să accentueze trăirea emoțională intensă a vorbitorului în momente de cumpănă sau surpriză.
• automișcare — Mișcare ce își are cauza în interiorul propriului sistem sau obiect care se deplasează, realizându-se prin impulsuri, forțe sau contradicții interne, fără a fi determinată de un impuls exterior direct. În materialismul dialectic și în metafizica clasică (cum ar fi teoriile lui Aristotel sau Hegel), conceptul descrie proprietatea fundamentală a materiei de a se dezvolta, de a evolua și de a se transforma prin dinamică structurală proprie, respingând ideea unui prim impuls extern.
• autonega — A se nega pe sine însuși; a contesta, a respinge sau a anula propria existență, valoare, identitate sau propriile afirmații și principii. În sens filozofic, descrie acțiunea dialectică prin care un concept sau un subiect se transformă ori evoluează prin contrazicerea propriei stări inițiale, în timp ce în psihologie reflectă un mecanism de apărare sau o tendință profundă de respingere a propriilor nevoi și impulsuri.
• autonegare — Acțiunea de a se autonega și rezultatul ei; proces structural sau psihic prin care un subiect, un principiu ori un sistem își neagă propria valabilitate, identitate sau substanță. În teoriile filozofice moderne, reprezintă un moment crucial al dezvoltării ideilor, unde contradicția internă devine motorul evoluției, în timp ce în plan clinic este asociată cu auto-sabotajul emoțional sever.
• avaet — Variantă regională arhaică obținută prin contracție sau evoluție fonetică locală a substantivului 'avăiet' (văiet), utilizată în special în graiurile din nordul Moldovei și Maramureș pentru a desemna un vaier, un plâns colectiv, un geamăt lung sau un bocet tânguitor scos la înmormântări sau în momente de mare suferință.
• avaiu — Termen arhaic sau regional, utilizat în trecut pentru a desemna un tip de șanț adânc, groapă de apărare, albie săpată sau canal de scurgere a apelor pluviale în jurul unei gospodării, fortificații ori de-a lungul unui drum public rural, având rol de protecție împotriva inundațiilor sau a intrușilor.
• avalea — Termen arhaic sau regional utilizat în trecut în graiurile din sudul și estul țării, având înțelesul de 'la vale', 'în jos' ori folosit ca îndemn direcțional pentru a ghida mișcarea coborârii unui vehicul, a unui utilaj ori a animalelor de povară de-a lungul unui drum în pantă.
• avalim — Termen arhaic sau regional utilizat în trecut în spațiul balcanic și în unele comunități rurale din sudul țării pentru a desemna un bir, o dare, o taxă comunală locală sau o formă de obligație materială impusă locuitorilor pentru întreținerea drumurilor publice sau a sistemelor de scurgere a apelor.
• avânătură — Regionalism lexical extrem de rar întâlnit în graiurile vechi, utilizat pentru a descrie o acțiune violentă, o izbitură puternică, o pornire bruscă sau o prăbușire neașteptată într-o văgăună ori pantă abruptă; de asemenea, termenul poate face referire la o întindere sălbatică de pământ, un loc râpos, accidentat sau o ruptură de teren ascunsă privirii. Semantica sa este strâns legată de ideea de dinamică necontrolată, prăvălire sau rătăcire prin locuri greu accesibile.