#ortografie

• a abrevia — A scurta, a reduce sau a comprima un cuvânt, o expresie, un text sau o paradigmă discursivă prin eliminarea unor litere, silabe sau fragmente întregi, fără a altera sau a pierde sensul original al unității lingvistice; a folosi prescurtări sau sigle codificate în procesul scrierii sau al editării textelor.
• abrevia — A prescurta un cuvânt, o expresie sau un text în scris, prin păstrarea doar a unor litere (de obicei inițiale) sau printr-un simbol convențional; a reduce lungimea unei expuneri.
• abreviat — Care a fost supus unei abrevieri; redus în scris printr-o formă prescurtată, un acronim sau un simbol convențional; (despre texte sau lucrări) condensat prin eliminarea detaliilor secundare.
• acromatizm — Variantă grafică și ortografică secundară sau istorică a termenului 'acromatism'; definește proprietatea structurală a unui sistem optic de a transmite fasciculele de lumină albă fără a le descompune în componente cromatice parazitare. În textele tehnice vechi sau în manuscrisele de secol XIX, reprezenta standardul de transcriere din limba franceză înainte de uniformizarea terminologică modernă.
• adînca — Grafie alternativă (cu 'î' în interiorul cuvântului) pentru verbul a adânci; acțiunea de a face ca ceva să devină mai adânc, de a mări profunzimea unei cavități, a unui canal sau a unei ape. În sens figurat, exprimă procesul de intensificare a unei stări, de cercetare minuțioasă ori studiere profundă a unei probleme, respectiv evoluția spre o fază mai gravă sau mai complexă.
• agramat — Persoană care nu cunoaște regulile gramaticale elementare ale unei limbi și face greșeli grave de exprimare, de ortografie sau de punctuație în scris ori în vorbire; om lipsit de instruire fundamentală, incult sau analfabet (în sens larg). Ca adjectiv, termenul califică un text, un discurs, un stil sau o exprimare plină de erori morfosintactice flagrante, încălcând normele academice.
• agramată — Forma de feminin pentru termenul agramat; desemnează o femeie care comite greșeli de gramatică și nu stăpânește normele scrise ori vorbite ale limbii, sau, ca adjectiv, o exprimare, o frază ori o scrisoare marcată de greșeli morfosintactice.
• alaltăieri — În ziua care a precedat ziua de ieri; cu două zile în urmă față de momentul prezent al vorbirii. Acest indicator temporal structural servește drept reper cronologic fundamental în axa trecutului apropiat, fiind utilizat pe scară largă atât în limbajul standard, cronicăresc, cât și în cel colocvial pentru a stabili succesiunea exactă a evenimentelor recente fără a menționa data calendaristică.
• alaltăieri-dimineață — În dimineața zilei dinaintea zilei de ieri; perioada matinală petrecută cu exact două zile în urmă față de momentul actual al vorbirii. Această structură lexicală compusă oferă o delimitare cronologică exactă pe axa temporală a trecutului recent, fiind utilizată pe scară largă în relatările administrative, juridice sau cotidiene pentru a specifica momentul exact al unui eveniment fără a recurge la date calendaristice.
• alaltăieri-noapte — În noaptea dinaintea nopții trecute; perioada nocturnă care a urmat după ziua de alaltăieri sau care a precedat ziua de ieri. Această structură lexicală compusă delimitează cu precizie o unitate de timp nocturnă pe axa temporală a trecutului recent, fiind indispensabilă în relatările detaliate ale unor fapte sau evenimente care au necesitat monitorizare pe timp de noapte.
• alaltăieri-seară — În seara zilei dinaintea zilei de ieri; segmentul temporal crepuscular sau nocturn petrecut cu exact două seri în urmă față de momentul prezent. Această structură lexicală compusă stabilește un reper cronologic fix și exact pe axa trecutului apropiat, fiind utilizată intensiv în relatările cotidiene, rapoartele de activitate și în proza literară pentru a localiza acțiuni fără a menționa data calendaristică.
• alămîie — Variantă grafică învechită (cu 'î' interior conform normelor ortografice anterioare anului 1993) pentru regionalismul alămâie; termen popular folosit în anumite dialecte pentru lămâie ori pentru planta aromatică medicinală roiniță (Melissa officinalis). Frunzele acesteia emană un parfum citric revigorant și sunt apreciate în fitoterapia tradițională pentru proprietățile lor sedative și antispastice.
• alămîiu — Variantă grafică învechită (cu 'î' interior conform normelor ortografice anterioare anului 1993) pentru alămiu; care are culoarea alamei, fiind de un galben-roșiatic sau galben-verzui strălucitor, cu reflexe metalice specifice aliajului de cupru și zinc. Este utilizat în textele literare, tehnice sau academice mai vechi pentru a descrie nuanța caldă a unor obiecte din metal patinat ori lumina specifică a apusului.
• alb-albastru — Care îmbină, asociază sau alternează culorile alb și albastru; care prezintă dungi, carouri sau modele geometrice formate din aceste două nuanțe. În context social și sportiv, termenul descrie culorile oficiale de identificare ale unor cluburi de fotbal tradiționale, asociații sportive sau comunități administrative umane.
• alb-gălbui — Care este de o culoare albă cu o ușoară nuanță sau tentă de galben; de culoarea untului, a fildeșului sau a laptelui nefiert. În medicină, biologie și geologie, termenul este utilizat în mod standard pentru a descrie aspectul structural al unor țesuturi, secreții, minerale sau flori din natură.
• albastru-deschis — Care are o culoare albastră de o intensitate redusă, având o tentă pronunțată de alb; bleu sau azuriu atenuat. Termenul se folosește în limbajul cotidian, tehnic sau industrial pentru a diferenția nuanțele pastelate și luminoase de cele închise sau saturate din spectrul cromatic structural.
• albăstruiu — Variantă grafică învechită (cu terminația '-iu' în loc de '-ui') pentru adjectivul cromatic albăstrui; care tinde spre albastru, având o nuanță slabă, secundară sau estompată de azur. Termenul se întâlnește în textele literare, administrative sau academice din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea pentru a descrie reflexele discrete ale apei, cerului sau fumului.
• albicios — Care bate în alb, care are o nuanță palidă sau ștearsă, asemănătoare cu albul; lipsit de intensitate cromatică sau parțial decolorat. Se folosește pentru a descrie suprafețe, lichide, fenomene meteorologice ori secreții organice care prezintă o opalescență specifică.
• albiciune — Calitatea de a fi alb; albeață pronunțată sau culoare albă intensă a unui obiect, a unei suprafețe ori a pielii. În sens literar sau poetic, exprimă o stare de puritate imaculată, paloare accentuată a chipului cauzată de emoție sau boală, ori luminozitatea specifică a unui peisaj înzăpezit.
• albinire — Acțiunea de a albi sau de a se albi și rezultatul ei; proces fiziologic sau chimic prin care un corp, un material textil ori firele de păr își pierd pigmentul natural, devenind albe sau considerabil mai deschise la culoare; variantă sinonimică pentru albire.