#retorica

• aluzie — Cuvânt, expresie sau remarcă prin care se lasă să se înțeleagă ceva fără a se spune în mod explicit; trimitere indirectă, insinuare, sugestie ascunsă. În retorică și literatură, reprezintă o figură de stil prin care se face referire la un eveniment istoric, mitologic, cultural sau politic cunoscut, pentru a îmbogăți contextul ideatic al operei.
• aluzionare — Acțiunea de a aluziona și rezultatul ei; procesul de exprimare sau transmitere a unor mesaje prin intermediul subînțelesurilor și al insinuărilor; recurgere sistematică la aluzii în text ori discurs. În analiza conversațională, reprezintă o strategie de comunicare indirectă folosită pentru a evita responsabilitatea directă a unei afirmații.
• aluzire — Acțiunea de a aluzi și rezultatul ei; procesul de trimitere indirectă sau de sugerare a unei idei prin intermediul subînțelesurilor; insinuare structurală. Deși în limba română literară normele actuale impun termenul 'aluzie' sau acțiunea verbului 'a aluda' (aludare), această formă apare în mod excepțional în studii lingvistice experimentale ca substantiv de acțiune derivat direct de la verbul secundar 'a aluzi'.
• aluziv — Care conține aluzii, care funcționează sau se exprimă prin intermediul subînțelesurilor, al sugestiilor sau al insinuărilor; caracterizat prin evitarea afirmațiilor directe. În stilistică și analiză comportamentală, descrie un mod de exprimare sau un text structural codificat, conceput pentru a transmite un mesaj mascat, accesibil doar receptorilor care dețin contextul necesar.
• aluzivitate — Calitatea sau caracterul a ceea ce este aluziv; înclinație, proprietate sau strategie de comunicare bazată pe utilizarea sistematică a subînțelesurilor, a insinuărilor sau a sugestiilor indirecte în detrimentul afirmațiilor explicite. În analiza structurală a textului literar sau politic, definește gradul de complexitate retorică prin care un mesaj este codificat pentru a proteja emițătorul ori pentru a îmbogăți estetic opera.
• amplificațiune — Formă învechită (arhaism textuar) a substantivului 'amplificare' sau 'amplificație', utilizată în textele juridice, literare ori administrative din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea; în retorica clasică, desemnează procedeul stilistic de dezvoltare și îmbogățire a unui subiect sau a unei idei prin acumularea de detalii, argumente ori figuri de stil, cu scopul de a impresiona auditoriul.
• ampolozitate — Caracterul a ceea ce este ampolos; însușirea unui discurs, a unei scrieri sau a unui comportament de a fi artificial, umflat, excesiv de pretențios ori încărcat de o solemnitate falsă. Reprezintă un defect stilistic manifestat prin folosirea grandilocvenței și a metaforelor greoaie în detrimentul clarității, simplității și conciziei transmiterii mesajului.
• anadiploză — Figură de stil retorică și sintactică ce constă în repetarea cuvântului sau a grupului de cuvinte final dintr-o propoziție sau dintr-un vers la începutul propoziției ori al versului imediat următor. Acest procedeu de dublare structurală, utilizat frecvent atât în poezia lirică (pentru a crea ritm, muzicalitate și amplificare emoțională), cât și în arta oratorică (pentru a accentua o idee fundamentală), asigură o legătură strânsă și progresivă între secvențele discursului.
• anafora — Figură de stil retorică și sintactică ce constă în repetarea aceluiași cuvânt sau grup de cuvinte la începutul mai multor propoziții, fraze ori versuri consecutive, cu scopul de a accentua o idee, a crea simetrie și a spori muzicalitatea discursului. În lingvistică, definește relația de coreferință prin care o unitate lexicală trimite la o entitate menționată anterior în text. În liturghia creștină orientală (ortodoxă), termenul (scris adesea Anafora) desemnează partea centrală a Sfintei Liturghii, rugăciunea solemnă a jertfei euharistice.
• anaforic — Care se referă la o anaforă sau care prezintă caracteristicile unei coreferințe ori repetiții structurale; în lingvistică, descrie un cuvânt (adesea un pronume sau un adverb) care trimite la un segment lingvistic exprimat anterior în text, asigurând coeziunea de discurs. În retorică și stilistică, termenul califică un stil sau o construcție bazată pe reluarea intenționată a acelorași termeni la începutul mai multor unități sintactice succesive.
• anakefaleosis — Formă latinizată sau variantă grafică academică pentru termenul anacefaleoză (recapitulare); concept teologic fundamental dezvoltat de Sfântul Irineu de Lyon care desemnează reunirea, rezumarea și restaurarea structurală a întregii creații și a umanității sub un singur cap, Iisus Hristos. În sens retoric sau literar mai larg, reprezintă acțiunea de a recapitula, a trece în revistă și a rezuma concis punctele principale ale unui discurs sau ale unei scrieri pentru a le restabili coerența finală.
• anantapodoton — Figură de stil retorică sau eroare sintactică ce constă în lăsarea unei propoziții sau a unui enunț neterminat, prin omiterea corelativului așteptat dintr-o structură simetrică. Acest fenomen structural se produce atunci când vorbitorul introduce o subordonată condițională sau o structură de tipul 'pe de o parte', dar uită ori renunță intenționat să mai livreze partea a doua ('pe de altă parte' sau principala), lăsând fraza suspendată din punct de vedere logic, adesea pentru a mima un discurs spontan sau o stare de agitație emoțională.
• anastrofă — Figură de stil și procedeu sintactic constând în inversarea intenționată a topicii sau a ordinii gramaticale firești și obișnuite a cuvintelor în cadrul unei propoziții ori fraze. Folosită cu precădere în poezie, retorică și proza literară, anastrofa urmărește obținerea unui efect ritmic deosebit, evidențierea expresivă a unui anumit termen sau accentuarea dramatismului unui mesaj prin perturbarea structurii sintactice standard.
• anfibologie — Ambiguitate exprimată printr-o structură sintactică defectuoasă care permite atribuirea mai multor înțelesuri diferite aceluiași enunț. Spre deosebire de polisemie, care se referă la sensurile multiple ale unui singur cuvânt, acest fenomen structural provine din organizarea incorectă a întregii propoziții sau fraze, fiind considerat o greșeală de logică ori de stil.
• antanaclază — Figură de stil sau figură retorică de cuvânt care constă în repetiția aceluiași termen în cadrul aceleiași fraze sau aceluiași enunț, dar cu sensuri diferite de fiecare dată, exploatând adesea omonimia ori polisemia. Acest procedeu structural sporește expresivitatea textului, creează jocuri de cuvinte subtile și stimulează atenția receptorului prin modificarea bruscă a contextului semantic.
• antanagogă — Figură retorică sau strategie de argumentare care constă în contrabalansarea unui punct slab, a unui defect sau a unei critici inevitabile prin plasarea imediată a unui argument puternic, a unei calități ori a unui beneficiu compensatoriu. Acest mecanism structural este utilizat pentru a reduce impactul negativ al unei afirmații, îndulcind reproșul sau obiecția prin compensare semantică.
• antapodoză — Figură retorică sau structură sintactică simetrică în care a doua parte a unei comparații sau a unei perioade oratorice corespunde exact primei părți, element cu element, asigurând un echilibru perfect între ipoteză (protază) și concluzie (apodotază). Acest mecanism structural este utilizat pentru a oferi claritate maximă argumentării și pentru a crea o armonie ritmică deosebită în discurs.
• anteclimax — Figură de stil sau procedeu retoric care constă în coborârea treptată a intensității ideilor, sentimentelor ori imaginilor exprimate, trecând de la elemente grandioase, grave sau tensionate spre detalii minore, comune sau derizorii. Spre deosebire de anticlimax, care implică o prăbușire bruscă și adesea ironică a tensiunii, anteclimaxul reprezintă o descreștere progresivă, gradată și controlată a discursului.
• antenantioză — Figură de stil sau procedeu retoric extrem de rar, asimilat uneori în categoria figurilor de opoziție sau inversiune structurală, ce constă în prezentarea anticipată a unui contraargument, a unei teze adverse sau a unei antiteze conceptuale înainte de a dezvolta argumentația principală. Acest mecanism este utilizat pentru a neutraliza obiecțiile publicului în discursurile juridice sau politice.
• antevorbitoare — Persoană de sex feminin care a luat cuvântul înaintea altora în cadrul unei adunări, ședințe, conferințe sau dezbateri publice. În analiza discursului, termenul o desemnează pe vorbitoarea ale cărei argumente, idei sau concluzii servesc drept punct de referință ori bază de replică pentru partenerii de dialog care urmează la tribună.